Florin Cristian Tătaru

## Mulțumesc.

Domnule președinte,

## Stimați colegi,

Declarația mea politică se cheamă „România, înainte și după semnarea Tratatului de guvernare fiscală”.

Nimic nu a fost mai frumos și mai maiestuos decât mobilizarea la salvarea monedei unice și, până la urmă, a proiectului european, fapt ce s-a produs odată cu semnarea Tratatului de convergență fiscală, dar și a ajutorului financiar pentru prăbușita Eladă. Mobilizarea europeană dată la semnalul prăbușirii Greciei a fost singurul moment de împlinire a conceptului de „Unitate” pe care putea să îl dea Uniunea Europeană tuturor scepticilor la nivel global. Per ansamblu, mesajul geopolitic este puternic, Europa dovedind solidaritate și capacitate de mobilizare. Mesajul este puternic, de forță și reprezintă o oportunitate chiar pentru avansarea proiectului politic al Uniunii Europene, mai ales că nimeni nu mai credea că aceasta poate înainta vreodată. Proiectul Constituției Europene eșuase de mult, convergența este din ce în ce mai greu de atins, piețele operează diferit, iar decalajele din interiorul Uniunii se consolidează.

Deci una peste alta, o soluție brutală și simplistă, cum a fost aceasta a Tratatului de convergență, este preferată în hățișul birocratic și de diversitate al intereselor la nivel european, decât lipsa oricărei acțiuni. Cu toate acestea, acest salt de disperare – pe care l-aș denumi așa – nu poate rămâne la acest nivel.

Ne-am obișnuit să ne uităm la Europa în ceea ce privește planurile de viitor și, de multe ori, în bună măsură, pentru că România a evoluat sinuos, însă mi-e teamă că această paradigmă a dezvoltării și modernizării României doar pe planurile Comisiei Europene demonstrează o neputință a guvernării actuale PDL din ultimii ani, suprapusă peste o criză sistemică majoră. De la aderarea României la Uniunea Europeană și NATO nu am avut niciun proiect major, nu avem o direcție și nu se poate spune ca urmărim un plan. Criticii vor spune că trebuie întâi să ne salvăm și după aceea să ne gândim la viitor, însă, din lecturile celor mai buni economiști, descoperim că o criză este și o oportunitate. Este în primul rând o oportunitate de repoziționare într-un climat competițional puternic și, dacă ceva nu a mers bine până în acest moment, atunci clar trebuie schimbată direcția și clar trebuie schimbat accentul.

Ceea ce este frustrant la culme este că după contraperformanțele guvernării PDL, marcate de un sistem eficient de spoliere a resurselor statului, puterea vine și pune pe tablă soluții care să fie gestionate tot de către cei care au cauzat criza, adică de sistemul bancar. Zilele trecute l-am auzit pe distinsul ministru Orban propunând ca băncile să devină organisme de gestionare a fondurilor europene... O mai mare gogomănie, îmi cer iertare, decât aceasta, nu am auzit.

Servitutea politicilor publice față de industria bancară este mai mult decât dezastruoasă, mai mult decât periculoasă, având în vedere faptul că până acum băncile nu au fost în România niciun pilon de dezvoltare, ultimul lor „succes” fiind participarea la bula imobiliară ce a alimentat criza globală. Pentru că încă nu ni se aplică prevederile Tratatului de convergență, ar trebui gândite în acest moment, până nu intrăm în zona euro, dacă putem să îndeplinim condițiile de a intra în această zonă, toate planurile de optimizare a dezvoltării până când ne vom alinia la tipul de cheltuială generalizată în Uniunea Europeană.