Constantin Adăscăliței

Mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Declarația mea politică de astăzi este adresată sau, mai bine spus, este dedicată susținerii sectorului pomicol din agricultura românească.

Săptămâna trecută am susținut în fața dumneavoastră o declarație referitoare la agricultura din România și importanța care trebuie acordată acestui domeniu vital.

La întoarcerea în județ, am fost contactat de mai mulți fermieri care m-au felicitat pentru acest demers și mi-au cerut o abordare amănunțită a mai multor sectoare agricole care în România trebuie dezvoltate.

Având în vedere că în Colegiul 3 Iași pe care îl reprezint funcționează, sau funcționau, mai degrabă spus, peste șapte ferme sau IAS-uri pomicole, cele mai importante sunt în comunele Țibănești, Popricani și Tansa, astăzi vom vorbi despre dezvoltarea acestui sector pomicol în România.

Știm cu toții că patrimoniul pomicol însuma înainte de revoluție peste 150.000 de hectare cu un înalt randament de producție, bazat pe o consecventă cercetare instituțională, producție care fie mergea la export, fie în unitățile industriale de procesare.

În prezent, aproape jumătate din această suprafață se află în paragină, din păcate, iar situația unităților de procesare este chiar mai jalnică, în timp ce exporturile, după o lungă cădere, încep să dea semne ușoare de revenire.

Producția națională de fructe s-a situat în ultimii ani în jurul valorii de un milion de tone, în timp ce țările cu tradiție din Uniunea Europeană produc anual 4 sau chiar 5 milioane.

Poate așa se explică paradoxul acestei perioade în care lipsa competitivității a făcut ca bruma de producție românească să fie valorificată în sezon pe un preț de nimic, în timp ce magazinele erau pline în restul anului cu mere importate din Austria, Italia sau chiar țări din afara Uniunii Europene.

Pomicultura românească a fost pusă la pământ de trei factori. Primul: fărâmițarea marilor ferme socialiste, majoritatea prin retrocedare, ajungându-se de la unități de 500–600 de hectare la unități individuale de 0,3–0,5 hectare, lipsa mijloacelor tehnice de îngrijire a acestor suprafețe și blocajele financiare din institutele de cercetare, care în timp au dus la o defrișare necontrolată a livezilor, și ultima, și nu cea mai lipsită de importanță, îmbătrânirea pomilor, în special a soiurilor productive, care au o durată de viață limitată. Replantările, în același timp, cu material săditor s-au realizat într-o atât de mică măsură încât aproape jumătate din livezile României sunt astăzi defrișate.

Cu toate acestea, piața liberă a permis dezvoltarea timidă la început a unor noi exploatații de pomi sau arbuști fructiferi. Dacă în zona subcarpatică s-au dezvoltat plantații noi de măr, prun sau cireș, zona Satu Mare s-a specializat în cultura arbuștilor fructiferi și a căpșunului. Nu greșesc dacă afirm că fructele autohtone, fie ele soiuri inferioare uneori, sunt mai gustoase și mai hrănitoare decât tot ce se găsește pe piața importurilor.