Nechita Stelian Dolha

Mulțumesc, domnule președinte. Stimați colegi,

Doamnelor și domnilor,

Declarația mea politică se intitulează „Cadastrul național trebuie să fie prioritatea majoră a guvernării”.

Spun aceasta pentru că la capitolul recorduri nedorite România marchează „performanța” de a fi una dintre puținele, dacă nu chiar singura țară din Uniunea Europeană fără un cadastru național al terenurilor, fie ele agricole, neagricole sau forestiere. Simplificând lucrurile, am putea spune că nu există ordine în ceea ce privește avuția națională și nici în ceea ce privește avuția individuală, desigur, cu excepțiile de rigoare.

Situația este cu atât mai gravă cu cât în majoritatea statelor dezvoltate ceea ce România nu are în anul de grație 2013, există și funcționează de peste 200 de ani. Desigur, unii ar putea spune că responsabile pentru toată această situație ar fi condițiile economice, sociale și politice unice în care s-a aflat țara noastră în decursul timpului, care n-au permis realizarea cadastrului național, așa cum s-a întâmplat în marea majoritate a țărilor dezvoltate.

Dar nici ceea ce alții au făcut n-am reușit să conservăm foarte bine sau cel puțin să continuăm să mergem pe același tipar. În Ardeal și Bucovina, prin 1890, guvernarea austroungară a realizat, cu largul suport al armatei de atunci, care includea ofițeri geodezi, o evidență cadastrală considerată un adevărat model în materie. Pentru că n-a fost întreținută și actualizată în timp, această evidență și-a pierdut din valabilitate.

Dacă mai bine de o jumătate de secol, în România, pe proprietatea individuală nu s-a pus niciun preț, și implicit nici pe cadastrul național, lucrurile nu s-au mișcat din acest punct de vedere nici după 1989.

În 1996 a apărut totuși Legea cadastrului și proprietății imobiliare, numărul 7, despre care experții spun că este apropiată prin conținut de legile similare din Uniunea Europeană. Chiar la articolul 1 această lege vorbește despre cadastru, adică evidența tehnică, economică și juridică a bunurilor imobiliare, ca fiind „un sistem informațional unitar la nivelul țării, dar și obligatoriu”. Se subînțelege că este obligatoriu pentru că statul român, care este principalul responsabil de realizarea cadastrului național, trebuie să o facă.

De atunci însă, cu excepția bunelor intenții, a unor programe secvențiale, cum ar fi cele demarate prin Banca Mondială în câteva localități din șapte județe-pilot și a unor fraze, le-aș spune sforăitoare, ale foștilor oficiali ai Ministerului Dezvoltării Regionale, împinși de la spate de Comisia Europeană, nu s-a mai întâmplat nimic.

Pentru că n-au mai putut aștepta ca statul să demareze uriașul mecanism care să pornească Programul Național de Cadastrare și Intabulare, despre care un fost ministru al

dezvoltării aprecia că ar costa mai bine de 500 de milioane de euro, unele comunități mici au luat pe cont propriu acest demers.