Cseke Attila Zoltán

Mulțumesc, domnule președinte.

Stimați colegi,

Onorat Senat,

Titlul declarației politice de astăzi este „Aceste greu de pronunțat nume ungurești”.

Declarația mea politică de astăzi este inspirată din mai multe emisiuni, reportaje sau comentarii apărute în spațiul public românesc, care de aproape 20 de ani, de când avem o democrație în formare în România, se confruntă cu mai mici sau mai mari dificultăți în pronunțarea numelor și prenumelor persoanelor publice, și nu numai, aparținând comunității maghiare.

Fenomenul poate fi regăsit și la alte niveluri, mai reduse, ale societății din România, poate într-un grad nu atât de accentuat, datorită conviețuirii de zi cu zi a mai multor etnii pe teritoriul țării, astfel că mai semnificativ și pregnant apare această problemă în privința persoanelor publice, fie că sunt politicieni, artiști sau pur și simplu intelectuali.

Nu aș dori să se creadă că toată această tematică este adusă în discuție de subsemnatul doar pentru că este vorba și de politicieni. Departe de mine această intenție. Mai mult, aș vrea ca prin semnalul meu să reușim să progresăm și în acest domeniu, așa cum – dacă se dorește, și sunt exemple în acest sens – s-a reușit în multe alte domenii ce privesc respectul pentru cultura, civilizația, chiar istoria celuilalt de altă etnie, chiar dacă acestea ar fi, câteodată, nu tocmai convergente cu ale noastre.

Măreția omului constă nu numai în ceea ce a reușit să acumuleze în sine prin cunoștințele dobândite, dar, în mod sigur, și în comportamentul pe care îl are față de celălalt, care, poate, are alte opinii, idei sau valori, inclusiv lingvistice, împărtășite.

La ce mă refer de fapt? La modul în care se citesc și se pronunță numele și prenumele persoanelor având naționalitatea și limba maternă maghiară. Sigur, înainte de toate, trebuie să spunem că, prin construcția sa, prin identitatea sa istorică și lingvistică, precum și prin dezvoltarea sa ulterioară, limba maghiară nu este o limbă care să se asemene cu limba română, deși de-a lungul vremurilor s-au format cuvinte, dacă nu comune, foarte asemănătoare în cele două limbi.

Precizarea este importantă pentru a înțelege într-o oarecare măsură fenomenul cercetat, dar, totuși, stimați colegi, cred că avem încă multe de făcut și în acest domeniu.

Încep cu ce poate părea nesemnificativ, când auzi pe la televiziuni sau de la colegi din sfera politicii că-i spun unui politician maghiar: domnul Béla, domnul Hunor sau domnul Attila. Mă și gândesc ce ar fi dacă unor politicieni de naționalitate română li s-ar spune: domnul Traian, domnul Mircea, domnul Emil sau domnul Crin. Poate ar fi interesant de văzut care ar fi reacția acestor oameni dacă ar fi apelați cu prenumele lor la diverse manifestări sau întâlniri oficiale.

Din păcate, se întâmplă destul de des ca în loc de numele de familie al unor oameni de naționalitate maghiară să se pronunțe prenumele acestora, probabil pentru că este mai ușor. Totuși, vorbim de persoane care sunt prezente în viața publică de ani, poate zeci de ani, și acel minim respect, dacă nu altfel decât colegial, ar presupune să putem pronunța corect numele de familie atunci când, din politețe, pentru că suntem într-un cadru oficial, trebuie să pronunțăm numele de familie.