Vă prezint mai jos opinia separată a grupului de deputați liberali din comisia de anchetă.
În primul rând, în ceea ce privește observațiile generale asupra raportului, proiectul de raport supus spre aprobare comisiei în data de 25 iunie 2009, pe care, cu permisiunea dumneavoastră, îl voi numi în continuare Raportul, este o colecție de falsuri grosolane, de contradicții de date și de informații inexacte, de aberații juridice, de confuzii privind cadrul legislativ aplicabil, de insinuări fără temei și concluzii tendențioase. Un singur lucru ține la un loc toate acestea: reaua-credință a reprezentanților majorității parlamentare, intenția vădită de a culpabiliza cu orice preț Guvernul anterior, dacă este nevoie chiar prin falsificarea adevărului.
Având în vedere această situație de fapt, precum și datoria noastră legală de a nu comite un fals, deputații liberali membri ai comisiei au decis să nu ne însușim prin semnătură raportul comisiei și să formulăm prezenta opinie separată. În ceea ce privește neregulile procedurale, după cum bine știți, activitatea comisiei a fost afectată de numeroase și
grave încălcări ale procedurilor parlamentare și ale principiilor generale de drept.
Întreaga activitate a comisiei s-a situat în afara prevederilor Regulamentului Camerei Deputaților, dat fiind că exista anterior constituirii comisiei unul dintre motivele încetării de drept a anchetei parlamentare, în condițiile art. 74 din regulament.
Vă reamintesc că art. 74 din Regulamentul Camerei Deputaților prevede că anchetele parlamentare nu pot avea ca obiect investigarea unor fapte sau activități care fac obiectul unei anchete judiciare sau care se află pe rolul unor instanțe de judecată și că o anchetă parlamentară încetează de drept în momentul deschiderii unor proceduri judiciare privitoare la faptele sau activitățile care constituie obiectul ei.
În speță, este de notorietate faptul că există mai multe acțiuni juridice civile pe rolul unor instanțe de judecată, acțiuni aflate în curs de soluționare, după cum urmează: **d** osarul nr. 1.511/303/2009, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 6, părțile în cauză fiind Călin Popescu-Tăriceanu contra Emil Boc, președintele PD-L, și Dosarul nr. 1.512/4/2009, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 4, cu părți în cauză Călin Popescu-Tăriceanu contra domnului Iulian Iancu, deputat PSD, de altfel, și președintele comisiei.
Aceste acțiuni civile au ca obiect, între altele, stabilirea situației de fapt în legătură cu încheierea Actului adițional nr. 11 la Contractul de explorare și împărțire a producției pentru perimetrele 13 Pelican și 15 Midia, denumit în continuare Acordul EPSA, între ANRM și Compania Sterling Resources. Mai mult, cei doi deputați care au condus lucrările Comisiei de anchetă se află în vădit conflict de interese.
Domnul Iulian Iancu, președintele Comisiei pentru industrii și servicii a Camerei Deputaților, cel care a deținut, de altfel, și președinția comisiei de anchetă, este în conflict de interese, fiind pârât în cauza care face obiectul Dosarului nr. 1.512/4/2009, aflat, așa cum vă spuneam, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, fiind chemat în judecată de fostul prim-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, existând în acest caz suspiciunea că încearcă să folosească și a încercat să folosească lucrările comisiei și raportul acesteia pentru a-și asigura probatoriul și a fi exonerat de răspunderea civilă delictuală.
De asemenea, în ceea ce-l privește pe vicepreședintele comisiei, domnul deputat Cristian Boureanu, este de notorietate relația de dușmănie între acesta și fostul premier Tăriceanu, după ce primul a părăsit Partidul Național Liberal.
Totodată, în pofida solicitărilor pe care eu personal le-am făcut în nenumărate rânduri către membrii Comisiei de audiere a tuturor părților implicate, în speță, a fostului președinte al Agenției Naționale de Resurse Minerale, domnul Bogdan Găbudeanu, acest lucru nu s-a întâmplat, comisia evitând de fiecare dată și încălcând principiul dreptului la apărare.
În ceea ce privește afirmațiile false și informațiile inexacte conținute în raport, de care vă vorbeam la început, vreau să încep cu prima acuzație. În ceea ce privește acuzația potrivit căreia Ordonanța nr. 101/2007 a fost adoptată pentru a facilita emiterea Hotărârii Guvernului nr. 1.446/2008, este cel mai mare fals pe care acest raport îl cuprinde referitor la raporturile dintre Ordonanța nr. 101 și Hotărârea Guvernului nr. 1.446.
În fapt, nu există nicio legătură între cele două acte normative, având în vedere faptul că la data încheierii Actului adițional nr. 11, care face obiectul hotărârii de Guvern, Ordonanța nr. 101/2007 nici măcar nu intrase în vigoare. În consecință, toată construcția argumentativă pe care se bazează raportul este fără fundament.
În fapt, lucrurile s-au desfășurat după cum urmează: Actul adițional nr. 11, aprobat ulterior prin Hotărârea Guvernului nr. 1.446/2008, a fost încheiat în data – vă rog frumos să fiți atenți – 24 august 2007. Drept urmare, acestui act i s-a aplicat regimul juridic anterior Ordonanței nr. 101 din 2007,
care – vă rog din nou să fiți atenți – a intrat în vigoare după câteva luni de la încheierea actului adițional, mai precis pe 8 octombrie 2007, data publicării în „Monitorul Oficial”, de altfel. În consecință, nu se poate susține că Ordonanța nr. 101/2007 ar fi fost actul normativ care ar fi conferit Guvernului dreptul de a adopta Hotărârea Guvernului nr. 1.446, întrucât prevederile acestei ordonanțe nu erau aplicabile în cazul actului adițional, dat fiind că nu erau în vigoare la acea dată.
Autorii raportului aveau însă de susținut teza premeditării, potrivit căreia Guvernul a adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 101/2007 pentru a putea emite Hotărârea Guvernului nr. 1.446/2008. De aceea, autorii raportului susțin că: „Ordonanța de urgență nr. 101/2007 a fost invocată ca temei juridic pentru Hotărârea Guvernului nr. 1.446/2007”, lucru care, în mod evident, este neadevărat, contrazis în mod flagrant de situația de fapt.
Reaua-credință a autorilor este întrecută numai de confuzia lor mentală. Astfel, la Capitolul III, „Concluzii”, aceștia contrazic propria teză a premeditării enunțată anterior și introduc teza modificării ulterioare, după cum urmează: „Reglementarea compatibilă cu conținutul noii convenții a fost emisă ulterior prin Ordonanța de urgență nr. 101 din 4 octombrie 2007, care fără temei a modificat și completat anumite dispoziții din Legea petrolului.”
Falsul este susținut de alte afirmații mincinoase. În continuare, autorii raportului susțin că prin abrogarea sau modificarea dispozițiilor ce-l susțineau s-a revenit la reglementarea inițială a Legii petrolului. În fapt, aceeași comisie care a redactat prezentul raport n-a propus plenului abrogarea Ordonanței nr. 101/2007, ci adoptarea ei, așa cum rezultă din raportul suplimentar asupra Proiectului de lege privind adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 101/2007 pentru modificarea și completarea Legii minelor și a Legii petrolului, transmis cu adresa din 10 decembrie 2007.
Și aici aș vrea să vă reamintesc, stimați colegi, că în urmă cu o lună, o lună și jumătate chiar ați votat adoptarea acestei Ordonanțe nr. 101/2007.
În ceea ce privește acuzația conform căreia acordului de concesiune îi lipsește baza legală, în speță, acordul de concesiune a fost încheiat în baza dispozițiilor Acordului EPSA și având în vedere dispozițiile Legii petrolului nr. 238/2004, precum și modificarea cadrului legal în materie fiscală, determinat de integrarea României în Uniunea Europeană, după integrarea României în Uniunea Europeană Guvernul a fost obligat să aducă legislația în materie fiscală în concordanță cu normele europene, iar în acest sens a trebuit să elimine toate facilitățile fiscale acordate unor operatori economici prin acte normative anterioare.
Prin Acordul EPSA statul român a acordat titularilor acordului facilitățile fiscale prevăzute de Legea nr. 66/1992. Prin abrogarea acestui text, precum și a tuturor celorlalte acte normative ulterioare care prevedeau facilități fiscale, raporturile dintre părți nu mai erau cele existente în 1992.
Astfel, potrivit art. 25 din Acordul EPSA, în cazul apariției unor contradicții între acest acord și legislația în vigoare, Sterling, în calitatea sa de contractor, putea solicita, la alegere, instituțiilor statului împuternicite, respectiv ANRM-ului, ori inițierea unei acțiuni legislative reparatorii, ori negocierea în vederea amendării acestui contract, în sensul aducerii Sterling în aceeași poziție în care s-ar fi aflat în condițiile Acordului EPSA.
Având în vedere aceste aspecte, astfel, Sterling s-a adresat ANRM-ului solicitând modificarea Acordului EPSA, în sensul încheierii unui acord de concesiune, potrivit legislației în vigoare la acea dată, mai precis, potrivit Legii nr. 238/2004. În baza acestor dispoziții legale prevăzute în lege, statul român era obligat să accepte modificarea Acordului EPSA în acord de concesiune, în caz contrar Sterling ar fi putut
solicita acest lucru în baza contractului și a Legii Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris.
În aceste condiții, reiese foarte clar din documentația anexată la dosar că încheierea acordului de concesiune este legală, acesta fiind încheiat conform dispozițiilor Legii nr. 238/2004.
În ceea ce privește acuzația potrivit căreia Actul adițional nr. 11 este un act juridic nou, această susținere nu poate decât să confirme precaritatea cunoștințelor juridice, cu părere de rău o spun, a autorilor raportului, care par a nu distinge între modificarea unui contract potrivit regulilor de amendare stabilite de părți în convenția inițială și încheierea unui nou contract. Astfel, potrivit legislației civile și comerciale din toate sistemele de drept continentale și anglo-saxone, contractul este legea părților. Aceasta înseamnă că părțile pot dispune liber asupra încheierii și, ulterior, modificării tuturor elementelor esențiale ale contractului.
În acest caz, intenția reală a părților care au încheiat inițial în 1992 contractul era ca acesta să continue chiar în condițiile modificării părților, obiectului sau a legislației aplicabile, și nu să înceteze prin schimbarea unuia dintre aceste elemente. De aceea, părțile inițiale au introdus în contract clauze care să asigure continuarea contractului, în condițiile modificării elementelor menționate mai sus.
Or, dacă despre contractul inițial înșiși autorii raportului rețin că a fost cu suficientă diligență și competență negociat, semnat și aprobat, putem trage concluzia că și aceste clauze au fost în interesul părții române. Astfel, conform art. 14 din Acordul EPSA, titularii contractului puteau să concesioneze drepturile și obligațiile ce decurgeau din acord către terțe persoane sau către persoane care făceau parte din același grup, fără ca statul român să se poată opune la această cesiune.
În ceea ce privește acuzația conform căreia Acordul de concesiune este incomplet, ANRM neputând fi și parte privată, și autoritate de reprezentare a statului, această afirmație este cel puțin confuză, deși nu știm ce înțeleg autorii raportului prin parte privată. Dacă se referă la parte contractuală, ANRM are personalitate juridică și-și poate asuma obligații să exercite drepturi în conformitate cu actele normative în vigoare care îi reglementează activitatea.
Potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1.043/1995, ANRM a preluat toate drepturile și obligațiile „Rompetrol”, în calitate de reprezentant al statului român, în Acordul EPSA. În aceste condiții, ANRM are competența de a încheia acte adiționale la Acordul EPSA; actele adiționale de la 1 la 10 au fost semnate din partea statului român exclusiv de ANRM.
Mai mult decât atât, potrivit art. 2 punctul (2) din Hotărârea Guvernului nr. 221/1995, ANRM are dreptul de a negocia clauzele și condițiile acordurilor pentru resursele minerale în vederea cercetării, exploatării, valorificării acestora, precum și încheierea unor astfel de acorduri sau reglementarea activităților și operațiunilor desfășurate în temeiul acestora sau al oricăror altor înțelegeri. Or, în cazul în care ANRM are dreptul de a încheia contractele de explorare, are, de asemenea, și dreptul de a negocia modificarea sau completarea clauzelor contractuale.
În ceea ce privește acordul de concesiune, care conform raportului nu mai prevede termenele pentru faza de explorare și trecere la stadiul de dezvoltare-exploatare comercială, astfel încât nu se știe dacă vreodată se va ajunge la valorificarea zăcămintelor, această afirmație este total falsă.
Potrivit art. 5[2] privind programul minimal de explorare, prin Actul adițional nr. 11 Sterling se obligă să execute cel puțin programul minimal de explorare, așa cum îl puteți vedea în dosarul ce a însoțit raportul.
În ceea ce privește acordul de concesiune care, potrivit raportului, instaurează bunul-plac și posibilitatea de derogare oricând de la îndatoririle asumate anterior, titularul contractului de concesiune având dreptul discreționar și unilateral asupra încetării, suspendării, dezvoltării și explorării
zăcămintelor, abandonarea și lichidarea patrimoniului, toate aceste afirmații sunt false, după cum se poate observa cu ușurință din prevederile contractuale, așa cum sunt ele depuse la raport, și în ceea ce privește cauzele prin care contractul de concesiune încetează, și în ceea ce privește cauzele în care concesiunea ia final prin renunțarea titularului, și în ceea ce privește rezilierea contractului de către ANRM.
Analizând prevederile contractuale, se poate constata cu ușurință faptul că acestea sunt în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 238/2004. Mai mult, dacă analizăm motivele pentru care ANRM poate rezilia contractul, este evident faptul că voința reală a părților a fost aceea de a acorda dreptul ANRM-ului să controleze activitățile desfășurate de Sterling.
În ceea ce privește acuza potrivit căreia Actul adițional nr. 11 este ilegal, în repetate rânduri, în cuprinsul raportului, autorii acestuia fac afirmații potrivit cărora actul adițional ar fi ilegal, invocând diverse motive, unele dintre ele contrazise anterior, iar altele nu pot fi nicicum contrazise, pentru că din punct de vedere logic și juridic nu au niciun sens.
Trebuie să observăm înainte de toate că în România, potrivit Constituției, interpretarea și aplicarea legii este de competența instanțelor judecătorești. În consecință, numai o instanță judecătorească ar putea să declare un contract ca fiind ilegal.
Comisia a încercat, împotriva tuturor evidențelor, să demonstreze că acest contract este ilegal și, pentru a atinge acest scop, să se constituie într-o suprainstanță de judecată ad-hoc, lansându-se în tot felul de teorii parajuridice, anticipând cine va avea câștig de cauză în cazul unui litigiu, constatând chiar și prejudicii. Deși camuflate sub un limbaj tendențios, ele trădează necunoașterea unor distincții juridice simple, cum ar fi cea dintre actele normative care conțin reguli aplicabile unei categorii de subiecte de drept, și actele individuale care se aplică numai destinatarilor individuali ai contractului și care le produc autorilor raporturilor stupori puternice, marcate grafic prin mai multe semne de exclamare și de întrebare, lucru pe care puteți să-l constatați de altfel și în raportul pe care-l aveți în față.
În ceea ce privește afirmația din raport potrivit căreia Ordonanța nr. 101/2007 nu a fost însușită de ministrul justiției, țin să vă atrag atenția că, potrivit art. 108 alin. (4) din Constituție, actele Guvernului se semnează de primulministru și se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare. Ministrul justiției nu are, potrivit domeniului său de competență, atribuții privind explorarea resurselor minerale și, în consecință, conform textului constituțional sus-amintit, semnătura sa nu era necesară în cazul Ordonanței nr. 101/2007 pentru că nu are obligații privind punerea în executare a acestui act normativ.
Cât despre procedurile de elaborare și avizare a actului normativ, acestea s-au făcut cu respectarea prevederilor legale, ministrul justiției acordând avizul de legalitate respectivului act normativ.
În ceea ce privește acuza potrivit căreia în cazul adoptării Ordonanței nr. 101/2007 exista obligația legală de a elabora un studiu de impact, vă atrag atenția că referitor la această afirmație potrivit căreia ar fi fost flagrant încălcate dispozițiile art. 31 din Legea nr. 24/2000, întrucât nu s-a respectat obligativitatea elaborării studiului de impact, se remarcă foarte clar faptul că ea a fost făcută fără o studiere atentă a legislației în vigoare. Dacă s-ar fi avut în vedere legislația existentă, s-ar fi văzut foarte clar că studiile de impact sunt definite amănunțit prin noul articol din care citează și autorii raportului comisiei de anchetă atunci când prezintă caracteristicile unui studiu de impact.
Cu toate acestea, nu trebuia trecut cu ușurință peste faptul că în art. 1 din Legea nr. 49/2007, care modifică art. 29 din Legea nr. 24, adăugându-i o nouă literă, se precizează actele normative pentru care este necesar studiul de impact, și anume: proiectele de lege de importanță și complexitate
deosebită, proiectele de lege asupra cărora Guvernul și-a angajat răspunderea, precum și proiectele de lege de aprobare a ordonanțelor emise de Guvern în temeiul unei legi de abilitare și supuse aprobării Parlamentului.
După cum puteți observa, legea nu prevede obligativitatea elaborării unor studii de impact în cazul ordonanțelor de urgență, așa cum a fost cazul Ordonanței nr. 101/2007, iar afirmațiile autorilor raportului cu privire la pretinsa încălcare flagrantă a legii apar ca fiind hazardate și nebazate pe analiza aprofundată a legislației.
În ceea ce privește acuza privitoare la faptul că prin nota de fundamentare a Hotărârii Guvernului nr. 1.446/2008 au fost prezentate în mod deformat date și informații, aici pot să vă spun că raportul atinge comicul absolut atunci când pentru a dovedi afirmația de mai sus autorii documentului folosesc date actualizate pentru a combate datele reținute în nota de fundamentare și care erau bazate pe raportările din august 2007, data încheierii acordului.
De altfel, diferența dintre datele existente în nota de fundamentare și datele prezentate comisiei este determinată de faptul că Sterling, la data semnării acordului de concesiune, a avut dreptul de a executa lucrări de explorare.
Astfel, în ceea ce privește ultima secțiune din raport, conform căreia ANRM a negociat în mod defectuos și a semnat un act juridic – contract comercial de drept privat internațional – păgubitor pentru România, deși s-a aflat în posesia răspunsului scris al Ministerului Afacerilor Externe prin care i se recomanda să nu negocieze și să se abțină de la acte care ar fi putut fi interpretate împotriva noastră pe toată perioada soluționării diferendului cu Ucraina, vreau să vă spun că și această afirmație este falsă, fiind contrazisă de conținutul adresei prin care se exprimă foarte clar poziția Ministerului Afacerilor Externe. Astfel, potrivit adresei pe care cu toții o aveți la dispoziție, din 10 octombrie 2007, Ministerul Afacerilor Externe precizează următoarele: „În conformitate cu acordul conex tratatului politic de bază româno-ucrainean din 1997, până la realizarea unei soluții de delimitare a platoului continental, părțile contractante se vor abține de la exploatarea resurselor minerale ale zonei de delimitat.”
O interpretare _per a contrario_ a acestei clauze relevă faptul că părțile pot întreprinde activități de explorare a resurselor existente în perimetrul marin supus procesului de delimitare între cele două state. Prin urmare, în situația în care Compania Sterling urmează să efectueze strict operațiuni de explorare a depozitelor de petrol din zona menționată, astfel de activități nu vin în contradicție cu prevederile acordului conex, chiar dacă executarea lucrărilor respective se realizează în interiorul limitelor perimetrului aflat în dispută.
Având în vedere toate aceste obiecții pe care vi le-am prezentat detaliat mai înainte, vă solicit, de fapt, vă rog ca la acordarea votului asupra acestui raport să țineți cont și de precizările pe care noi le-am făcut. Mulțumesc.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.