Elena Ehling

Mulțumesc.

Stimate domnule președinte, Stimați colegi deputați,

Declarația politică de astăzi are ca titlu „«Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l câștigăm.» 5 octombrie – Ziua Internațională a Profesorilor”.

Încep declarația mea politică citând câteva versuri din poezia „Liceu”, autor, George Bacovia: „Liceu, – cimitir / Al tinereții mele –... / Și azi mă-nfiori / Liceu, – cimitir / Al tinereții mele! / În lume m-ai dat / În vâltorile grele...ˮ

Altfel spus – și îl parafrazez pe Paul Valéry – educația nu se limitează la vârsta copilăriei și adolescenței... la perioada școlarității...” Pe tot parcursul vieții, mediul familial și social, societatea, influențează și ele educația noastră, fiind un educator pe cât de sever, pe atât de periculos.

Pentru a face din România, din Europa un punct de referință al calității la nivel mondial, pentru a asigura o dezvoltare durabilă la nivel global, trebuie să recunoaștem și să acordăm educației locul și rolul-cheie ce-i revin într-o societate în permanentă schimbare, evoluție, o educație și o formare de-a lungul întregii vieți, urmare căreia toți cetățenii devin depozitarii unor cunoștințe, capacități și competențe care să le permită inserția socială, contribuindu-se astfel atât la creșterea economică, cât și la consolidarea coeziunii sociale.

Finalitatea: „...ajutorarea oamenilor de a se adapta și a se pregăti pentru schimbare, antrenarea oamenilor pentru a deveni operaționali...”.

Finalitatea noului tip de educație pentru schimbare se regăsește în Raportul Consiliului Clubului de la Roma – Prima revoluție globală.

Acesta este și motivul pentru care școala trebuie să devină un mediu real de revigorare morală, de renaștere cognitivă și înnoire tehnologică cu efecte la nivel macrosocial, asigurând armonizarea conținutului învățământului cu principiile funcționării economiei de piață.

Astfel, Benjamin Franklin spunea (și este actual): „Tu îmi spui, eu uit; tu mă înveți, eu îmi amintesc; tu mă implici, eu învăț!”

Desigur, fără o bază materială, fără o stimulare salarială a celor care slujesc cu credință și dragoste școala, care se resemnează în numele unei demnități nerecunoscute – marginalizați, ignorați –, fără o schimbare de mentalitate, mai putem vorbi de performanța învățământului românesc?!

Așa cum a apărut și în media, salariile profesorilor trebuiau să crească la 1 octombrie a.c. inițial cu 6%, apoi cu 9%, urmare a negocierilor cu premierul Tăriceanu. Numai că, în Comisia pentru învățământ, Grupul parlamentar al PSD a propus un amendament la proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se acordă în anul 2008 personalului din învățământ (PL-x 263/2008) – lege ordinară, proiect adoptat de Senat în 22.04.2008 –, creșterea propusă de Partidul Social Democrat fiind cu 50%. În plenul Camerei din 30 septembrie a.c., modificarea a întrunit 254 de voturi, niciun vot împotrivă; votul a fost nominal, fiecare deputat ridicându-se în picioare și spunând „pentru”, chiar și ministrul Adomniței.