Vasile Gudu

„Munca în PIB-ul nostru și al altora”

Potrivit datelor comunicate de Institutul Național de Statistică, salariul mediu brut a fost anul trecut de 1.937 lei, ceea ce implică un cost salarial (cu tot cu impozitele ce revin firmei) de aproape 2.500 lei pe lună. Cu alte cuvinte, pentru un angajat se cheltuie cam 30.000 lei pe an. Statistica la nivelul inspectoratelor teritoriale de muncă arată un număr de circa șase milioane de contracte de muncă. Diferența față de cei 4,2 milioane angajați din statistica națională provine din firmele cu 0–3 angajați, ce nu mai sunt urmărite din 2002, din pensionarii care lucrează și din faptul că unele persoane au mai multe contracte de muncă. Cu toate cheltuielile adiacente, ce nu apar explicit sub formă de venituri salariale, partea care revine forței de muncă din avuția națională se situează sub 200 miliarde lei la un PIB estimat în jur de 550 miliarde lei.

Potrivit Eurostat, singurele țări UE ceva mai dezvoltate în care partea ce revine salariilor din surplusul realizat în urma proceselor de producție nu trece de 40% sunt Polonia și Slovacia, ceea ce le face optime pentru capitalurile

internaționale, având în vedere infrastructura, poziția geografică și nivelul de pregătire a forței de muncă. La acestea se adaugă Grecia, urmată de Bulgaria și România. Din perspectiva plăților salariale sub uzanțele din Europa Occidentală, mișcările sociale din Grecia (membră UE din 1981) capătă o explicație clară, statistică, și nu doar o aplicare de clișee referitoare la un popor care ar fi mai puțin dispus să muncească.

Prin contrast, țările în care peste 50% din PIB revine salariaților sunt Suedia, Danemarca, Franța, Marea Britanie și Olanda, ceea ce explică atât nivelul de civilizație superior, cât și protecția socială mai eficientă, concentrată pe cei care nu au slujbe, și nu dispersată spre cei care au slujbe prost plătite. În aceste țări, solidaritatea socială se vede mai degrabă în cointeresarea și în tratamentul corect la locul de muncă, nu în pomeni generalizate, cu destinație electorală.

Din moment ce salariații români beneficiază de circa 37% din PIB, iar cei din Occident de peste 50% din PIB, rezultă că primesc doar trei sferturi din ce ar fi încasat pentru aceeași muncă dacă am fi avut atât patroni cu un comportament occidental, cât și un mediu economic sănătos care să evolueze sustenabil. Diferența de un sfert, rămasă pe post de „rentă locală”, explică apariția marilor averi într-o țară cu multă sărăcie. Maximizarea profiturilor în Est pentru a susține politica socială în Vest a devenit o realitate. De exemplu, Renault și-a salvat rezultatele financiare cu vânzările de autoturisme fabricate în România. În același context poate fi amintit și Petrom–OMV, care a anunțat pe anul de criză 2010 că o treime din profitul său vine dintr-o țară săracă, România. Creșterea ponderii salariilor în PIB este esențială pentru susținerea sistemelor publice de pensii și de prestații sociale.