Valeria Diana Schelean

„Muncitorii de la Oțelu Roșu, victimele unui premier prefăcut de stânga”

Se spune, din păcate, că fără puțină prefăcătorie nu se poate face politică. Se mai spune și că o greșeală recunoscută este pe jumătate iertată.

Iată că există însă momente în viață când prefăcătoria nu înseamnă doar politică, ci afectează direct viețile a mii de oameni. Iar în acest context, nici măcar recunoscută, greșeala nu mai poate fi iertată. Cum ar putea muncitorii de la Oțelu Roșu să-i ierte pe guvernanții care i-au ignorat pur și simplu, care i-au tratat ca pe niște cetățeni de mâna a doua? Cum ar putea să ierte muncitorii de la Oțelu Roșu faptul că vreme de doi ani de zile ei nu există pentru conducătorii acestei țări? Cum ar putea ei să ierte faptul că li se răpește o șansă să se îngrijească de copiii lor, așa cum aceștia merită?

Prefăcătoria Guvernului Ponta, de fapt a guvernelor Ponta, că acum suntem la al nu știu câtelea astfel de guvern, a fost că ei sunt de stânga. Cum ar putea să-i ierte tocmai muncitorii acestei țări că le-au îngropat speranțele la o viață decentă?

Dintre categoriile de muncitori din această țară, puțini au fost mai reprezentativi pentru industria românească grea decât siderurgiștii și puțini au avut mai mult de suferit decât ei. Vă spun aceasta în calitate de om care a crescut pe lângă combinatul din Oțelu Roșu și care și acum locuiește lângă oraș. Am putut fi martora nenumăratelor încercări de a privatiza combinatul și am putut fi martora dramelor oțelarilor. Știu bine ce vorbesc.

Oțelu Roșu a fost mereu o zonă monoindustrială și de când își pot aduce aminte oamenii au lucrat în combinatul siderurgic. Pe măsură ce timpul a trecut, ei s-au văzut victimele tranziției, apoi ale guvernelor care tot ofereau combinatul spre privatizare și se gândeau tot mai puțin la soarta lor. Într-un final, după numeroase lupte ale oamenilor și după ce au făcut tot ce ținea de ei, activitatea la combinatul Ductil Steel Oțelu Roșu s-a închis în noiembrie 2012, iar salariații au fost disponibilizați în perioada mai–iunie 2013. Tot atunci drama a aproximativ 500 de familii din Caraș-Severin a ajuns la apogeu. Combinatul a intrat în conservare, oamenii în șomaj și în depresie. Una este să stai cu sabia deasupra capului, gândindu-te că s-ar putea să rămâi fără un loc de muncă, și alta este să afli că de mâine nu mai ai unde să vii la serviciu. Și cu totul alta este să vezi că alți colegi de-ai tăi, din alte părți ale României, primesc ajutor, în timp ce tu, viața și familia ta sunt pur și simplu ignorate, culmea, chiar de cei care se bat cu pumnul în piept pentru tine.

Când, în anul 2012, Mechel România a început să tragă frâna de mână, a început cu întreprinderile din Câmpia Turzii și Târgoviște. Angajații de la Oțelu Roșu i-au urmat abia la un an distanță. Însă deși aveau ceva în comun, faptul că erau concediați de același angajator, muncitorii se deosebeau prin faptul că unii aveau parte de atenția și sprijinul Guvernului, în timp ce alții nu. La finalul lunii decembrie 2012, Guvernul României a cerut un ajutor de la Comisia Europeană în valoare de 3,571 milioane de euro din Fondul european pentru ajustare la globalizare, bani care au ajuns, într-un târziu, în anul 2014, la muncitorii care au fost disponibilizați de Mechel în Câmpia Turzii și în Târgoviște.