Costel Alexe

„Mutilarea democrației: megaordonanța lui Ponta”

Premierul Victor Ponta, care, înainte să ia puterea, promitea solemn că va reduce numărul de ordonanțe de urgență, a reușit zilele trecute o contraperformanță de excepție în acest domeniu – a adoptat o superordonanță de urgență care, de fapt, conține 26 de ordonanțe de urgență „normale”.

Domnul Ponta ne-a obișnuit cu promisiunile sale pe care le contrazice imediat, vezi declarația că o să voteze împotrivă ca deputat în cazul Roșia Montană, ceea ce, până la un punct, e de-a dreptul amuzant. Doar că nu mai e de râs când vine vorba de abuzul de ordonanțe de urgență.

Deși acestea pot fi utile în unele situații care să justifice urgența, de cele mai multe ori nu există absolut nicio urgență. De suferit are democrația – când adopți o ordonanță de urgență atunci când nu e cazul nu faci decât să îți bați joc de Parlament, adică de reprezentantul voinței poporului. Ele ajung în cele din urmă în Parlament, dar la mult timp după ce au început să producă efecte. Cu alte cuvinte, ai o legislație în vigoare care nu e, de fapt, legislație și nu a fost votată de nimeni.

O altă problemă a ordonanțelor e că, deși pot conține prevederi neconstituționale, nu pot fi atacate atât de ușor la Curtea Constituțională precum legile. În cel mai fericit caz, le va ataca Avocatul Poporului. Cum această funcție este ocupată de Victor Ciorbea, un executant al ordinelor premierului, Guvernul poate sta liniștit – poate să scrie ce vrea în respectiva ordonanță, nu o va ataca nimeni până nu devine lege. A se vedea exemplul „ordonanței traseiștilor”, prin care PSD a furat peste 1.000 de aleși locali și pe care Victor Ciorbea, în ciuda faptului că era evident neconstituțională, nu a atacat-o pentru că „nu se ocupă de ordonanțele cu caracter politic”. Cu alte cuvinte, de niciuna, atât timp cât toate ordonanțele au un caracter politic.

Mai avem și problema dezbaterii – când dai o ordonanță de urgență, nu poți discuta cu toți cei afectați de ea – sindicate, patronate, diverse asociații, comunități locale și așa mai departe, așa cum, de altfel, se face în procesul adoptării unei legi, care trebuie să treacă prin două Camere și să obțină o serie de avize.

O singură ordonanță e o problemă, dar o ordonanță care conține 26 de ordonanțe e de-a dreptul bătaie de joc. Nu țin minte să fi văzut așa ceva în istoria României de după 1989. Dacă nici această megaordonanță nu mai e o bătaie de joc la adresa democrației, atunci nimic nu mai este.

În loc să se rușineze de asta, Victor Ponta chiar se laudă că „am dat o singură ordonanță de urgență anul acesta”. Declarația asta e o insultă la adresa inteligenței electoratului, presei și societății civile, iar practica e periculoasă. De ce să nu dea atunci Guvernul o ordonanță mare care cuprinde, de fapt, 1.000 de ordonanțe mai mici? Se poate ajunge la situații extreme dacă nu se stopează practica asta.