Ovidiu Ioan Dumitru

„N-ai carte, dar... poate ai parte!”

„Ai carte, ai parte”, faimosul proverb, deseori folosit pentru a ilustra importanța educației în evoluția personală a fiecăruia dintre noi, devine istorie. În anul școlar 2014–2015 deviza este alta: „N-ai carte, dar poți avea parte”. Nu este o adaptare personală a zicalei, este rezultatul ultimelor acțiuni întreprinse de actualul ministru al educației, susținute și girate de șeful său pe linie ierarhică, premierul Victor Ponta. Așadar, a început un nou an școlar. Odată, ziua de 15 septembrie reprezenta amintirea primului clopoțel, întâlnirea cu doamna învățătoare sau luarea în primire a abecedarelor. În anul 2014, prima zi de școală reprezintă un continuu _breaking news_ la jurnalele de știri, despre cum sute de mii de copii sunt primiți în școli dărăpănate, cu toalete în curte și fără autorizație de funcționare, despre școli în care lipsesc cu desăvârșire manualele, iar dascălii sunt nemulțumiți de felul în care sunt tratați de societate. În 2014 ne lovim de nepăsare. Mii de copii încă străbat distanțe lungi prin noroaie și zăpezi pentru a ajunge la școală, părinții abia dacă își permit să le asigure necesarul minim de rechizite și îmbrăcăminte, iar rata abandonului școlar și aceea a analfabetismului ating cote istorice. Cu toate acestea, în lumea actualului prim-ministru, toți copiii au computer personal și telefon cu internet.

Asemenea unui coșmar care se tot repetă, revenim, an de an, în septembrie cu aceleași probleme nesoluționate. În România anului 2014, nu există o strategie pe termen lung, se experimentează an de an, iar principalul beneficiar al sistemului – elevul – este lăsat undeva în urmă, pentru că nu există un interes real de a-l ajuta să se dezvolte și să-și găsească adevărata vocație.

Din păcate, guvernanții actuali și cei care s-au tot perindat pe la putere în ultimii ani și în ale căror mâini au stat frâiele educației nu au conștientizat că piatra de temelie a dezvoltării durabile a unei societăți o reprezintă educația. În permanentă schimbare, sistemul educațional nu a reprezentat niciodată o adevărată prioritate, dimpotrivă, a fost calul de bătaie în fiecare campanie electorală, ca apoi să fie uitat prin sertarele economiei naționale cu un maximum de 3% din PIB. Școala românească nu are o idee foarte clară asupra viitorului, nu are planuri și nici nu știe dacă va avea prea curând. Azi, dacă înveți și treci examenul de bacalaureat, poți fi student, dacă nu-l treci, ești un student în devenire. În același context, mediocritatea este promovată de conducători mediocri pentru care lupoaica și vulpea au construit împreună Roma antică.

Nelson Mandela spunea: „Educația este cea mai puternică armă pe care o poți folosi pentru a schimba lumea.” Mă întreb: oare când cei care ne guvernează își vor da vălul nepăsării și al ignoranței de pe ochi și vor conștientiza adevărul din aceste cuvinte?