Liviu Harbuz

„Necesitatea redefinirii spațiului rural prin act normativ” După anul 1990, dar mai ales după anul 2000, foarte multe comune au fost transformate în orașe deși nu îndeplineau, decât în mică măsură, condițiile prevăzute în Legea nr. 350/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a IV-a – Rețeaua de localități, cu modificările și completările ulterioare. După anul 2007 au fost înăsprite condițiile de transformare a comunelor în orașe și, implicit, stopată această tendință.

Este de remarcat faptul că aceste orașe nou-înființate nu au putut beneficia de finanțarea comunitară de preaderare și nici de fondurile alocate prin programele naționale pentru reabilitarea infrastructurii rurale – rețele stradale, rețea de alimentare cu apă și canalizare.

Există multe situații în care comunele învecinate care au primit astfel de finanțări au reușit să se dezvolte cu mult mai mult, creând astfel un alt gen de discrepanțe.

După 2007, prin Fondul European de Dezvoltare Regională, nu s-a reușit finanțarea acestora decât în mică măsură, accesul la finanțare fiind mult mai facil pentru proiectele cu valori mari.

Din cele 250 de municipii/orașe cu populație de până la 25.000 de locuitori, doar 24 au o populație mai mare de 20.000 de locuitori, iar dintre acestea opt depășesc cu puțin (sub 5%) acest prag. De remarcat că 55 de comune au fost ridicate la rang de oraș după anul 2000.

Pe teritoriul administrativ al unor orașe și municipii – care, conform legii de organizare administrativă a teritoriului țării, alcătuiesc mediul urban – se află încă un număr important de localități care au caracteristici rurale, numite chiar sate, care intră numai din punct de vedere administrativ în componența spațiului urban, menționate distinct.

Localitățile care intră, din punct de vedere administrativ, în componența orașelor nu sunt cuprinse în spațiul rural românesc, acest fapt constituind un dezavantaj și un dezechilibru al dezvoltării.

Densitatea populației nu constituie un criteriu suficient de delimitare, mai ales atunci când există localități mari, caracterizate încă de un mod de viață rural. Din acest motiv, este necesară utilizarea unor criterii suplimentare de clasificare.

Se poate considera că o unitate administrativ-teritorială face parte din spațiul rural dacă îndeplinește simultan două dintre criterile de mai jos:

– are o densitate a populației mai mică de 150 de locuitori/km[2] ;

– proporția gospodăriilor angajate în producția agricolă este mai mare de 25%;

– îndeplinește mai puțin de jumătate din indicatorii cantitativi și calitativi minimali de dezvoltare urbană, conform Legii nr. 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național, cu modificările și completările ulterioare.

Față de cele prezentate, consider că noua definiție a spațiului rural reprezintă, pe de o parte, reflectarea situației reale cu care ne confruntăm, iar, pe de altă parte, reprezintă o măsură reparatorie a „excesului legislativ” din perioada de preaderare.