„Necesitatea unei abordări integrate privind mediul înconjurător la nivel local”
Subiectul pe care doresc să îl abordez astăzi vizează un domeniu care afectează nu doar viața fiecăruia dintre noi, ci și pe cea a copiilor noștri, precum și dezvoltarea viitoare a comunităților din care facem parte. Este vorba despre mediul înconjurător și, în particular, despre importanța protecției
mediului în centrele urbane, în condițiile în care 55,2% din populația României locuiește în acest mediu.
Indiferent de motivele profesionale sau personale care ne-au determinat decizia de a locui într-un oraș, analizarea diferiților indicatori de mediu ne relevă faptul că centrele urbane reprezintă, de asemenea, spații în care se regăsesc multe dintre problemele de mediu. Astfel, insuficienta tratare a apei potabile, insuficiența sistemelor de canalizare adecvate, poluarea solului cauzată de existența haldelor de deșeuri menajere și industriale neecologizate și a depozitelor necontrolate, poluarea aerului rezultată din activitățile industriale, diminuarea accentuată și degradarea spațiilor verzi intraurbane, periurbane sau de-a lungul căilor de comunicații, poluarea factorilor de mediu (aer, apă, sol) cu gaze de eșapament, poluarea sonoră și prin vibrații generată de traficul rutier și mijloacele de transport în comun învechite, insuficienta valorificare a resurselor de energie alternativă, reprezintă doar câteva dintre provocările cărora autoritățile publice locale trebuie să le facă față.
Sunt probleme stringente care au, prin urmare, un impact negativ asupra sănătății, asupra calității vieții noastre și, nu în ultimul rând, asupra performanței economice a orașelor în care locuim. Mai mult decât atât, însă, aceste probleme sunt rezultatul unui dezechilibru, la nivel local, între obiectivele economice, sociale și de mediu. Acestea sunt motivele pentru care consider că autoritățile publice locale trebuie să promoveze o politică de mediu integrată, definită printr-o viziune strategică pe termen lung, printr-o interdependență între diferitele politici publice și printr-o integrare a dimensiunii de mediu în aceste politici.
În baza principiului subsidiarității, autoritățile publice locale sunt, astfel, cele mai în măsură să îmbunătățească calitatea mediului înconjurător din orașele lor, fie că ne referim la transport, sănătate, tehnologie, competitivitate sau planificare teritorială. Cu toate acestea, identificarea de soluții locale presupune existența unei relații de interdependență între acestea și soluțiile regionale, naționale și europene, precum și un schimb de bune practici și cooperări la nivel european. Iar fiindcă promovarea, la nivel local, a unei abordări integrate cu privire la mediul înconjurător înseamnă a contribui la creșterea competitivității, la stimularea creșterii economice și la crearea de noi locuri de muncă, consider că, în următorii ani, realizarea unei dezvoltări urbane durabile trebuie să devină obiectivul principal al oricărei autorități publice de la nivel local.
Agroturismul poate fi stimulent pentru dezvoltarea locală în multe zone rurale. Acest sector permite dinamizarea activităților economice tradiționale și valorificarea particularităților culturale locale, oferind în același timp locuri de muncă și stăvilind astfel exodul rural pe care societatea românească îl deține. Trebuie amintit faptul că, pentru a putea vorbi despre fenomenul turistic dintr-o anumită zonă, este necesar să se verifice existența unui flux de turiști care să viziteze zona respectivă. Pentru ca turiștii să vină, e nevoie mai întâi să existe posibilitatea de cazare. Dacă nu se procedează așa, vor exista numai fluxuri de turiști care nu vor contribui la dezvoltarea bogăției zonei, ci numai vor utiliza resursele, fără altă posibilitate de a oferi beneficii importante pentru comunitate.
Spațiul rural, cealaltă componentă a produsului turistic, este mult mai dificil de definit. În general, putem aprecia că spațiul rural este un spațiu cultural rezultat din relația dintre natură și activitatea umană de-a lungul mai multor secole. Astfel, în zona rurală, urmele activității productive legate de sectorul primar, cum ar fi clădirile, modificările peisajului sau amenajarea și dezvoltarea teritoriului, sunt încă prezente și active.
La nivel comunitar există interes sporit pentru dezvoltarea turismului rural și pentru capacitatea acestuia de a diminua o parte dintre efectele dăunătoare ale politicii agrare a Uniunii Europene, prin protejarea moștenirii din zonele rurale ale continentului și pentru a îmbunătății pretutindeni rezultatele turismului rural. Agroturismul nu s-a născut într-o formă spontană, ci a fost creat în urma cercetărilor și proiectat de guvernele și ministerele agriculturii și turismului din țările Comunității Europene pentru a da răspunsuri la o serie de probleme create de situația zonelor rurale, și anume: reducerea puternică a veniturilor agrare, abandonarea agriculturii, noua cerere de servicii privind mediul, precum și stabilitatea populației. Țări precum Franța, Germania, Austria sau Italia au încurajat dezvoltarea agroturismului, iar experiența lor în acest domeniu este de ordinul zecilor de ani.
Am făcut o analiză asupra modelului european și am constatat faptul că statul oferă facilități de natură fiscală și materială substanțiale: în Germania, în anumite landuri, nu se percep taxe, iar în Austria activitatea este neimpozitată. Consider că actuala echipă managerială constituită la nivelul Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului ar trebui să aibă în vedere elaborarea unor programe reale de sprijinire a sectorului agroturistic, ca o componentă de bază pentru dezvoltarea turismului românesc în ansamblu.
*
*
## „O șansă pentru turismul românesc: agroturismul”
Agroturismul românesc este un important mijloc de atracție turistică reprezentat printr-o gamă largă și diversificată: țesăturile decorative, costumele populare, sculpturile în lemn și piatră, pictura pe sticlă sau lemn, vopsitul ouălor, împletiturile din nuiele și, totodată, muzica populară și dansurile românești. Teritoriul României prezintă o mare varietate de valori culturale istorice – artă populară, etnografie, folclor, tradiții, vestigii istorice – un cadru natural armonios îmbinat cu un fond peisagistic variat și pitoresc. Toate acestea sunt valențe ale turismului rural românesc, în mod special.
## „Regiunea dunăreană”
Dunărea leagă zece țări europene, dintre care șase sunt state membre ale UE, iar cooperarea din regiunea Dunării cunoaște o istorie îndelungată. În acest moment, la nivelul UE, nu există, încă, o strategie în sensul protejării mediului și diversificării activităților în zonă. Am întâmpinat cu bucurie decizia Parlamentului European care a adoptat, la începutul acestui an, rezoluția prin care se solicita Comisiei Europene un plan de acțiune pentru implementarea proiectelor care promovează: utilizarea ecologică a Dunării în scopul navigației interne, intermodalitatea cu alte sisteme de transport (în special dezvoltarea liniilor de transport feroviar
rapid) și prezervarea și ameliorarea calității apei și dezvoltarea ecoturismului.
Urmând modelul strategiei Mării Baltice, această strategie va trebui să promoveze cooperarea interregională, cu scopul de a dezvolta infrastructura de transport și energetică, precum și de a stimula creșterea economică și dezvoltarea socială. Sistemele de căi de navigație interioare reprezintă un aspect important pentru dezvoltarea transporturilor în regiune.
Din aceste motive, consider că este necesară eliminarea blocajelor de pe axa fluvială Rin/Meuse–Main–Dunăre, luând în considerare că navigația interioară a scăzut – în principal din cauza gravei recesiuni economice –, în vederea ridicării gradului de conectivitate cu Marea Neagră prin intermediul căilor de transport rutier și feroviar – culoare de transport al mărfurilor și căi ferate rapide.
În calitate de deputat de Galați, susțin aceste proiecte naționale sau internaționale pentru dezvoltarea și promovarea zonei dunărene, obiective care, sper eu, vor aduce importante investiții în zona Galați-Brăila, o zonă și așa grav afectată de actuala criză socioeconomică.
*
„Descentralizarea sistemului sanitar – o necesitate”
De la 1 ianuarie 2010, spitalele și direcțiile de sănătate publică ar fi trebuit transformate în direcții de asistență medicală și trecute în administrarea autorităților locale prin legea descentralizării în sănătate.
Astfel, conform actului normativ, ar fi trebuit transferate, totodată, direcțiile de sănătate publică în subordinea consiliilor județene sub numele de direcții de asistență medicală. Noua structură ar fi trebuit să coordoneze toate activitățile de asistență medicală din județ, să reprezinte autoritatea locală în consiliul de administrație al spitalului, să aloce resurse la nivel județean și local în funcție de nevoi, să avizeze proiectele bugetelor de venituri și cheltuieli ale unităților medicale și planurile de investiții finanțate din bugetul local, dar și proiectele de dotare cu aparatură. După descentralizare, unitățile medicale ar fi fost finanțate din trei surse, respectiv din Fondul Național de Asigurări de Sănătate, din bugetul Ministerului Sănătății – pentru programe naționale de sănătate, dotare cu aparatură de înaltă performanță, plata rezidenților, finanțarea unităților de primiri urgențe și pentru activitățile de cercetare – și de la bugetele locale pentru reparații curente și capitale, utilități, consolidări, achiziții de echipamente de inventar și de aparatură medicală, cu excepția celor de înaltă performanță.
Numai că principiile constitutive ale acestui proiect de descentralizare a sistemului sanitar au rămas la stadiul de simple declarații de presă ale miniștrilor care s-au aflat succesiv la conducerea ministerului de resort. Din punctul meu de vedere, această nouă abordare a sistemului de reformă medicală este una lăudabilă și realizabilă, ar putea constitui un prim pas real în procesul propriu-zis de reformă a sistemului medical. Dacă abordăm problema din punctul de vedere al administrațiilor publice, este evident că ele vor fi în situația de a-și consolida și adapta bugetele de venituri și cheltuieli astfel încât să cuprindă și administrarea unor unități spitalicești cu tot ce presupune un astfel de proces: cheltuieli cu personalul medical, medicamente, întreținere etc.
De asemenea, cred că transferarea sistemului medical către autoritățile locale este un proces de lungă durată, realizabil, dar doar după ce calitatea sistemului medical va fi una care să se apropie măcar de standardele europene în domeniu.
*
## „Fondurile europene”
În calitate de stat membru al Uniunii Europene, România are la dispoziție, până în 2013, peste 19 miliarde euro sub forma fondurilor structurale și peste 8 miliarde de euro din Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală.
Potrivit specialiștilor în domeniu, în perioada 2007–2009, România a reușit să atragă doar 600 de milioane euro pentru proiectele finanțate din fonduri structurale și 740 de milioane de euro pentru programul destinat agriculturii și dezvoltării rurale, contribuind în acest timp cu 3,2 miliarde de euro la bugetul Uniunii Europene.
Sumele mici atrase de România reprezintă un semnal de alarmă care ar trebui să declanșeze o reevaluare a strategiei autorităților, care vor trebui să găsească măsuri adecvate pentru sporirea capacității de absorbție a fondurilor, având în vedere impactul social-economic vizat de procesul de alocare a acestor sume, precum și nivelul redus de atragere a fondurilor până în acest moment.
În aceste condiții, consider că este necesar să găsim soluții pentru deblocarea situației existente, având în vedere că România pierde fonduri importante, necesare dezvoltării unor domenii-cheie, precum agricultura, transporturile, turismul sau întreprinderile mici și mijlocii. De asemenea, fondurile europene ar putea reprezenta și un punct de plecare pentru persoanele disponibilizate care vor avea la îndemână un instrument pentru demararea unei afaceri.
Astfel, prioritatea ar trebui să o constituie simplificarea procedurilor de evaluare, precum și dezvoltarea unor programe de informare eficiente. *
„Dramele copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate”
România are, în ultimii ani, cea mai intensă emigrație în scopul muncii în străinătate. Drept urmare, societatea românească a resimțit atât beneficiile emigrării, cât și dezavantajele ei. Banii trimiși acasă de românii plecați la muncă în străinătate au contribuit la reducerea sărăciei, dar familiile în care unul sau ambii părinți lucrează în altă țară suferă în urma schimbărilor din viața lor.
Situația cea mai frecventă este aceea a lăsării copilului în grija unuia dintre părinți, a unei rude sau a prietenilor. Se remarcă astfel o deteriorare a relației copilului cu părintele rămas acasă și au existat cazuri în care copiii au fost abuzați tocmai de cei cărora le-au fost încredințați. De asemenea, ponderea copiilor care au avut probleme cu Poliția este semnificativ mai mare în rândul celor care au părinți emigranți față de ceilalți. O mare parte dintre copiii emigranților sunt atrași de la vârste fragede spre bande de cartier și delincvență. Situația lor școlară este slabă în general, mulți fiind corigenți și având o conduită deviantă, iar rata abandonului școlar are proporții alarmante în cazul lor. În general, starea psihică a copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate este negativă, ajungându-se până la suicid, pentru că se simt abandonați și nefericiți. Din păcate,
în zonele din România de unde provine masiv forța de muncă emigrată – mediul rural și orașele mici și medii – circa 85% din școli nu au psiholog.
În acest moment, rolul școlii în viața acestor copii ar trebui să fie extrem de important, școala ar trebui să preia atât calitatea de furnizor de informații, cât și atributul de consiliere și formare civică. Consider că școala, prin formatorii săi, trebuie să inițieze programe pentru: îmbunătățirea vieții psihoemoționale a copiilor și tinerilor prin oferirea oportunităților de integrare socială, sensibilizarea comunității asupra problemei apariției unui nou grup de risc – copii din familii dezintegrate, promovarea diferitelor modele de participare a copiilor la nivelul comunității și școlii, crearea unor grupuri de suport – din rândul adolescenților – pentru a oferi sprijin informațional și emoțional necesar acestei categorii de tineri.
„Pledoarie pentru interzicerea comercializării plantelor și substanțelor cu efect halucinogen”
Readuc în discuție încă o dată problematica comercializării plantelor și substanțelor cu efect halucinogen. În ultima perioadă, asistăm la un adevărat episod negru în ceea ce privește consumul de astfel de plante etnobotanice, mulți tineri ajungând în secțiile de urgență ale spitalelor, iar unii chiar își pun capăt zilelor.
Referitor la reglementarea acestei situații, în Parlament există mai multe inițiative legislative, în diferite stadii de adoptare. Personal, sunt inițiatorul unui astfel de proiect de lege, dorind reglementarea situației cât mai urgent posibil, fără a mai fi nevoie ca alți tineri să moară și alte familii să fie distruse. Cunosc faptul că de ceva vreme s-a luat atitudine vizavi de acest subiect și la nivelul Ministerului Sănătății, doar atât, în afară de câteva ieșiri publice ale ministrului sănătății pe acest subiect, altceva nimic. În ultima perioadă de timp se constată existența unui număr sporit de magazine care vând substanțe psihoactive alternative la drogurile controlate, precum LSD, Ecstasy, cannabis și opiacee, precum și derivate din salvie și sare de baie. Deși substanțele oferite spre vânzare de magazine sunt deseori numite „droguri legale” sau „droguri din plante”, în unele țări europene aceste droguri sunt reglementate de aceleași legi ca și drogurile controlate și pot atrage aceleași pedepse. Magazinele se specializează deseori în anumite tipuri de produse legate de droguri. De exemplu, unele vând mai ales accesorii legate de droguri, altele se specializează în ciuperci halucinogene sau „pilule pentru petreceri”, în timp ce altele comercializează o gamă largă de substanțe din plante, semisintetice și sintetice.
Problema se impune a fi rezolvată cu maximă atenție, cu atât mai mult cu cât aceste magazine au invadat și piața românească, iar produsele se comercializează liber la colț de stradă, în licee, în discoteci, cluburi etc. Aici mă refer la „magazinele de vise” care au apărut în ultima perioadă în România, în mod special în orașul Galați, după ce cineva și-a dat probabil seama că nu toate plantele halucinogene sunt ilegale și că amatorii de senzații nu mai trebuie să facă rost de „iarbă” pe sub mână. Ierburile sunt recomandate ca fiind „psihoactive, relaxante și euforice” și „legale 100%”, așa cum era prezentată, probabil, și marijuana, înainte de a fi scoasă în afara legii. Oferta nu se limitează la ierburi, existând chiar
și câteva sortimente de așa-zise pastile „ecstasy”, și ele, bineînțeles, garantat sută la sută legale. Desigur că nu se spune nimic despre efectele secundare ale acestor combinații de substanțe și plante, dar folosite pentru consumul uman, produsele pot fi toxice, pot provoca deviații de comportament, amețeală, stupoare, confuzie și fasciculații musculare. Consumul unor substanțe psihoactive noi poate avea implicații importante de sănătate, dar monitorizarea tendințelor emergente este o provocare considerabilă. Noile tipare ale consumului de droguri sunt dificil de detectat, deoarece, în mod tipic, ele apar pentru prima dată la niveluri scăzute și în localități specifice sau în cadrul unor subgrupuri restrânse ale populației. Puține țări au sisteme de monitorizare sensibile la acest tip de comportament, iar dificultățile metodologice ridicate de monitorizarea acestui tip de consum de droguri sunt considerabile. Cu toate acestea, importanța identificării noilor amenințări potențiale este larg recunoscută și, drept răspuns direct la aceasta, Uniunea Europeană, prin Directiva Consiliului privind noile substanțe psihoactive, a elaborat un sistem de avertizare timpurie care furnizează un mecanism de răspuns rapid în cazul apariției unor noi substanțe psihoactive pe scena europeană a drogurilor.
Am adresat mai multe solicitări ministrului de resort, prin care cer inițierea unui proiect de act normativ, care să fie adoptat în procedură de urgență pentru reglementarea aspectului privind consumul de plante etnobotanice și substanțe cu efect psihotrop. Aștept să văd o reacție din partea reprezentanților Ministerului Sănătății și o rezolvare cât mai rapidă a problematicii expuse.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.