Constantin Avram

„Nevoia de simboluri a poporului român”

Este bine de știut că, de-a lungul istoriei noastre milenare, poporul român a fost întotdeauna motivat, sensibilizat, îndârjit de anumite situații-limită, situații care au generat martiri, exponenți ai unei cauze populare, într-un cuvânt au generat lideri cu valoare de simbol.

Din momentul în care mulțimile și-au identificat exponenții dezideratelor sau ai revendicărilor lor, aceștia au putut fi expuși ca lideri de opinie pe diferite teme sociale, economice sau politice.

Valul de simpatie, de respect și de speranță al acestora i-a încurajat, i-a determinat în lupta lor, ca reprezentanți ai unui segment social, economic sau politic, cu imperfecțiunile sistemelor sociale devenite anacronice, cu timpurile în care acestea, sistemele, exercitau o presiune din ce în ce mai mare asupra drepturilor colective sau chiar ale persoanelor.

Liderii izvorâți din nemulțumirile colective ale maselor, ale comunităților de orice fel deveneau astfel portdrapelul problemelor acestor comunități, purtătorii mesajelor izvorâte din contextul momentului sociopolitic.

Este foarte adevărat că, deși liderii de opinie îndeplineau aproape toate condițiile de purtători de mesaj colectiv, nu toți reușeau să devină prin charismă, comportament social adecvat sau reușite profesionale un adevărat model social, un adevărat simbol.

De fiecare dată colectivitățile umane, după identificarea simbolului sau a modelului social, au reușit să-și impună voința împotriva sistemelor sociale devenite neconforme cu timpurile, cu năzuințele acestor colectivități. Și asta o reușeau numai după identificarea acestor modele sociale cu ajutorul cărora „mișcau” sistemele sociale, devenite sclave ale rutinei, incapabile să le satisfacă dorințele, incapabile să le respecte drepturile și virtuțile sociale pe care le doreau a fi părți ale vieții sociale de zi cu zi.

Tot din istorie știm că reprezentanții vremelnici ai sistemelor sociale, economice sau politice care erau la cârma comunităților, a națiunilor și care, de regulă, reprezentau trecutul au manifestat consecvent o teamă, o rezervă față de posibilitatea comunităților de a naște lideri de opinie care să devină și modele sociale sau simboluri.

Teama acestora era justificată tocmai pentru că aceste modele sociale puteau să pună în mișcare mulțimile, care le puneau în pericol stabilitatea la conducerea societății, le puneau în pericol privilegiile, averile și toate avantajele izvorâte din poziția lor socială.

Avem și noi în România două cazuri în care abuzurile instituțiilor statului asupra a două persoane, și-i amintesc aici pe domnii Raed Arafat și Mircea Diaconu, au făcut ca verticalitatea acestor persoane, contrapusă abuzurilor și nedreptăților la care au fost supuse, să le transforme în adevărate modele sociale.

În cazul domnului Arafat, care susținea un anume model de reformă dură a sistemului sanitar, intervenția președintelui Băsescu pe această temă, în timpul Guvernului Boc, a avut ca rezultat final căderea Guvernului Ungureanu (un guvern de 78 de zile), tocmai pentru că „punerea la zid” a doctorului Arafat a scos oamenii în stradă în mai multe zone ale țării, alăturându-i acestuia imaginea unui model social acceptat de către societatea civilă.