Nicolae Bud

Nicolae, domnule președinte de ședință! Domnule președinte,

Stimați colegi,

Declarația mea politică de astăzi se intitulează „Un soldat în tranșeele păcii – Nicolae Titulescu”. Așa s-a considerat Titulescu, așa s-a numit și așa merită să îl reținem.

Se împlinesc în acest martie 130 de ani de la nașterea sa și sunt două decenii de când rămășițele sale pământești erau transferate din cimitirul de la Cannes, acolo unde și-a dorit testamentar, în mijlocul țării, la Brașov.

Ne aducem aminte de Titulescu în mod diferit. Unii îl reținem pe oratorul strălucit, remarcat de Take Ionescu de la prima sa apariție publică. Alții îl evocă pe tânărul ministru, responsabil cu finanțele publice în Guvernul Brătianu, ca și în altele de după. Îl elogiază universitarii pentru cariera consumată la Iași și București.

Diplomatul ne stă sub priviri prin mandatul de ambasador la Londra, dar mai ales prin traseul de ministru de externe

într-o perioadă când România se afirma ca identitate de sine stătătoare în larga deschidere pe care i-o prilejuia Trianonul.

Avem datoria să ne amintim cu toții de Titulescu, cel de la Liga Națiunilor, unde s-a afirmat și s-a impus. A fost singurul în istoria societății, născută din entuziasmul încheierii Primului Război Mondial și redusă la tăcere de ivirea pe lume a celui de-al doilea, încărcat cu onorurile a două mandate succesive de președinte al organizației.

Când îi citesc discursurile ori accidental îi ascult rostirile în Parlamentul român sau la Geneva – sunt și asemenea rare șanse –, mă las furat de inegalabila sa afirmație oratorică, de puterea argumentației, de vastitatea documentației, totdeauna la îndemână.

Nu mă miră succesul extraordinar avut în epocă. Mă pot mira, eventual, de puținătatea entuziasmului contemporan, de numărul mic de situații în care ne trezim asaltați de spusele sale, încadrate în istorie, de evaluarea corectă și necesară a demersurilor sale, de poziționarea evlavioasă a actului diplomatic pe care l-a ilustrat.

Aș vrea să fiu corect înțeles. Nu tânjesc la o repetare a actelor cuiva, golindu-le, prin repetiție, de conținut și semnificații. Mă simt îndemnat să invit la o insistentă aplecare asupra traseului unui artizan al diplomației interbelice, în interesul cunoașterii și aprofundării lui și plasării în mentalul colectiv și în conștiința națională a unei personalități cu o puternică, vizibilă carte de vizită în Europa anilor hărăziți să îi trăiască.

Am participat zilele trecute la o manifestare omagială găzduită de Casa Titulescu. Într-o atmosferă – nu mă feresc să o numesc astfel – de patriotism autentic, au fost recapitulate pagini din existența celui care vedea lumina zilei acum 130 de ani pe meleaguri oltene și a ajuns să se stingă din viață, chinuit de suferințele trupești și sufletești, pe pământ străin.

Evocări gândite să alimenteze respectul, aprecierea și venerația la adresa unui luptător înnăscut să acționeze pe platourile cele mai înalte ale intereselor patriei sale.