Dorel Covaci

„Noi vrem acum nu doar pământ!... vrem și pământ, și omenie!”

E strigătul țăranului român în Răscoala din 1907, imaginat de I.L. Caragiale. E tânguirea țăranului zilelor noastre, a taților, bunicilor și străbunicilor noștri, damnați pentru că și-au cerut moștenirea, rodul muncii de generații și generații.

Piața funciară, piața agricolă autohtonă sunt aproape inexistente. Ne întrebăm cui a folosit privatizarea funciară. În mod sigur, nu țăranului de rând. Ne putem asuma o economie de piață funcțională doar jumătate din populația țării. Nu există companii suficiente, ferme moderne, lucrători agricoli specializați. Muncile sunt prestate ineficient și neprofitabil, în condiții cvasimedievale, cu sapa și plugul tras de cal. Vorbim, astfel, de o agricultură de subzistență, în 50% din cazuri, destinată autoconsumului, și nu comercializării, cel mult, un oarecare surplus obținut este destinat trocului. Costurile de producție sunt ridicate, realizările sunt incerte, urcând prețul la un nivel necompetitiv, raportat la importuri. Rețelele de distribuție sunt anemice și majoritar controlate de mafiile locale.

Nu există investitori, deci nu sunt bani, pentru că fluxul terenurilor nu se poate realiza în condiții de siguranță. Proprietatea e incertă în multe cazuri. La atâția ani de la inițierea procesului de retrocedare a terenurilor agricole, aproape jumătate dintre suprafețe nu sunt intabulate și încă mai există dispute legate de proprietate.

Peste câte zeci de ani vom putea vorbi de agricultură de masă, când circa 90% din exploatațiile agricole dețin sub 5 hectare? Lipsa comasării creează ineficiență și haos. Mecanizarea, automatizarea, irigațiile, semințele de calitate nu au rațiune economică pentru exploatațiile unor petice de pământ disparate.

Pentru distribuție și vânzare, ar trebui să funcționeze bursele agricole, care să încheie lanțul, în mod logic și eficient. S-au format destule în anii ’90, dar au dispărut ca ciupercile după ploaie. Majoritatea au dat faliment, iar cele care au supraviețuit au rol pur decorativ.

Piața agricolă nu are piață, nu există cerere și ofertă clară, pentru că elementele sale constitutive sunt desenate vag. O situație nonambiguă ar putea crea atractivitate și pentru intermedieri financiare. Cererea și oferta bine definite ar regla prețul, la un nivel de bun-simț. Instituțiile de credit ar imagina instrumente financiare suportive pentru sectorul agricol, care ar aduce banii necesari pentru capitalizări, investiții în management și resurse umane, infrastructură și tehnologizări.

Pământul necomasat este ieftin și neatractiv. Ba, mai mult, țăranii agricultori nu au nici măcar bani pentru intabulare. Prețul documentației, de multe ori, depășește însăși valoarea terenului. Sărăcia proprietarilor face ca, de multe ori, pământul să nu poată pătrunde în circuitul civil sau îi determină pe aceștia să accepte sprijin financiar îndoielnic. Pământul intră astfel în formele speculative ale vânzătorilor de terenuri. S-au promis subvenții, măsuri de relaxare fiscală, programe sustenabile pentru cei care activează în sectorul agricol, investiții. Cert este că aceste pârghii nu sunt suportive, nici funcționale.