Neculai Rățoi

„Nostalgie sau normalitate?”

Mă uitam la așa-numita nuntă a anului – legalizarea unirii dintre primul moștenitor al prințului moștenitor britanic, William, și gingașa făptură Catherine Middleton și făceam o comparație între ce vedeam pe ecranul televizoarelor, în paralel cu România de dincolo de aceste ziduri. Fără să vreau, îmi aduceam aminte de momentele în care un Președinte al României s-a plimbat alături de regina Marii Britanii, în caleașcă (asta e: în fața reginei, cizmarul a fost mai bine cotat decât marinarul!), în vreme ce pe actualul locatar de la Cotroceni îl dă până și Berlusconi la o parte din calea sa ca pe ușa de la toaletă...

Sincer, aș fi preferat ca insul ce se crede șeful statului, deși nu este altceva decât întâiul slujbaș al poporului român, să poată sta la loc de cinste printre conducătorii națiunilor ce se călcau grațios pe picioare prin abația de Westminster, în loc să fie nebăgat în seamă și dacă se duce la întâlnirea portarilor de hoteluri londoneze. Se lăuda, odată, locatarul de la Cotroceni că e mare prieten cu Președintele Franței. Dar săracu’ Sarkozy, după cum s-a văzut pe micile ecrane, nu știa cum să se dispenseze mai repede de Băsescu, nu l-a lăsat nici măcar să-l atingă, cunoscută fiind fobia franțuzului față de purici și alte animăluțe ce mai bântuie prin porturile lumii... Mai avea Băsescu un prieten: pe Berlusconi. Ce să vezi? Îi făcea și acela semne amicale cu degetul înșurubându-se pe la tâmplă! De ultimă oră, își mai găsise bietul Trăienel încă un prieten: pe Președintele Libiei! Când a văzut cu ce amic risca să se procopsească, Muammar

Gaddafi a fost la un pas de a se coborî de pe scaunul prezidențial, drept e că și îmboldit prin dos de rachetele Marelui Licurici, prietenul care la nevoie se cunoaște. Măi Muammar, șezi acolo, să aibă și lui Băsescu cine-i da ziua bună dacă iese prin lume, că altfel crede mapamondu’ că au ieșit stafiile pe străzi!

Asta e, așa trece gloria lumii: de la Nicolae Ceaușescu, cel care stătea în față la masa celor ce făceau jocurile în Orientul Mijlociu și pe piața mondială a petrolului, am ajuns să ne conducă un ins care îi provoacă până și lui Gaddafi grimase, de zici că bietul arab a înghițit un kil de lămâi cu coajă cu tot...

Dar s-o luăm și altfel! Acum, sincer: cum i-ar fi stat lui Băsescu într-un „morning coat” și cu țilindrul pe scăfârlie, hăhăind de zor că nu i-au plutit cuburile de gheață și pufăind ca un vapor cu zbaturi? Lesne l-ar fi confundat lumea cu Mister Bean... Căci printre cei care se-mbulzeau la nunta princiară s-a zărit și Rowan Atkinson, mai cunoscut românilor drept Mister Bean, și cu ochii minții îl vedeam pe Băsescu, încercând în zadar să-l suprapun pe acesta artistului englez – ambii la fel de comici în limbaj și situații, însă celebrul personaj britanic fiind unul benign, în comparație cu cel ce ocupă degeaba scaunul Președintelui României, concetățeanul nostru fiind de o malignitate ucigătoare la propriu: cu Mister Bean poți să mori doar de râs, însă cu Trăienel poți să mori de tot, rămâne doar să-ți alegi cum preferi: de foame, de boală, în accidente stupide de muncă sau pe drumurile patriei, știindu-se adversitatea fostului „sinistru” al transporturilor pentru drumuri decente, corespunzătoare secolului al XXI-lea...