Dumitru Avram

## „Nu-l mai înjurați pe Ceaușescu!”

Zilele trecute, un mic derbedeu de presă îl ataca mizerabil pe un important poet și om al cetății. A fost pus drastic la punct, dar câteva întrebări nu pot fi ocolite. Până unde a ajuns degradarea societății românești, de nu mai avem nimic sfânt pe această lume? Cine încurajează astfel de manifestări golănești împotriva unor oameni care lasă în urma lor o operă ce va rezista, cu siguranță, timpului? Cunosc ei, acești mucoși inculți, cât de cât trecutul recent al României, încât să-și permită să nege o întreagă epocă istorică, fără ale cărei realizări ar fi fost imposibilă supraviețuirea în aceste vremuri cumplite de tranziție?

Dacă Nicolae Ceaușescu a avut ambiția să construiască o puternică flotă comercială, plasând România între primele 10—12 puteri navale ale lumii, cei care au venit după el n-au avut altă grijă decât să lichideze rapid armada de mineraliere și petroliere de mare tonaj, precum și vasele de pescuit, o asemenea lucrătură mafiotă aducând statului român un prejudiciu de câteva sute de milioane de euro.

De fapt, întreaga politică legată de Marea Neagră pe care a promovat-o Nicolae Ceaușescu se deosebește radical de ceea ce se întâmplă astăzi. În timp ce liderul socialist se străduia să facă din zona noastră maritimă o fereastră românească larg deschisă către lume, construind mari șantiere navale, porturi dotate cu instalații moderne, precum și canalul navigabil Cernavodă—Agigea, președintele portocaliu și-a asumat scandaloasa misiune de a internaționaliza Marea Neagră, pentru a facilita, împotriva tratatelor internaționale existente, accesul flotei militare americane cât mai aproape de Crimeea.

Nu numai în privința Mării Negre viziunile politice ale conducătorilor de ieri și de azi diferă fundamental, ci întreg ansamblul relațiilor noastre externe din cele două perioade stă sub semnul unor viziuni diametral opuse.

Nicolae Ceaușescu s-a împotrivit, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Alexandru Bîrlădeanu, Paul Niculescu-Mizil și de alți lideri ai vremii, staționării trupelor sovietice pe teritoriul României, precum și înrobitorului Plan Valev, care ne-ar fi condamnat să rămânem un furnizor de cereale și produse animaliere pentru celelalte țări socialiste cărora li se permitea industrializarea.

Mobilul marilor disensiuni româno-sovietice l-a constituit refuzul lui Nicolae Ceaușescu de a participa cu unități militare

românești la invadarea Cehoslovaciei, precum și respingerea fermă a insistențelor Moscovei de a organiza manevre ale trupelor Tratatului de la Varșovia pe teritoriul țării noastre. Informat, de la Moscova, de către generalul Constantin Olteanu, fostul ministru al apărării, Nicolae Ceaușescu a dejucat intenția celorlalți membri ai pactul militar socialist de a ataca, în 1981, Polonia, ridicată la luptă de către sindicaliștii lui Lech Walesa.

Jucând pe o singură carte în relațiile noastre internaționale, cea a obedienței totale față de Casa Albă, România promovează astăzi o politică externă contrară celei adoptate de autoritățile statului socialist, instalând o bază militară americană în Dobrogea, decizie care a inflamat și mai puternic raporturile țării noastre cu Rusia. Reversul unei asemenea orientări se reflectă cât se poate de clar în politica energetică pe care Moscova o promovează față de România.