Ioan Stan

O prietenă profesoară, născută un pic mai demult decât mine, îmi povestea cum un elev de-al său își prevenea în gura mare colegii strigând „Șase! Vine baba de mate!”, fără să observe că „baba”, prietena mea, era chiar în spatele lui. Și ce-ai făcut?, am întrebat-o. Ce să fac?, mi-a răspuns. L-am întrebat plină de interes „Tu nu vrei să îmbătrânești? Vrei să mori tânăr?”

Cred că știți cui aș vrea să-i strig această întrebare, deși el numai tânăr nu mai este.

Președintele nostru, al celor care l-au votat adică, și-a construit o obsesie pe pensionari, pe care îi identifică fără rezerve cu „cancerul care toacă și dezechilibrează bugetul”. Se consideră, probabil, ferit de îmbătrânire și de cele ce o însoțesc. Ori este animat de acel instinct care face hârciogul să adune și să adune în cămăruțe subterane provizii pentru bătrâneți liniștite, crezând că, în acest fel, pe el nu-l mai pot atinge lipsurile. Are din belșug și pe seama belșugului emană cinism și mușcă pe oricine s-ar încumeta la o boabă, două. Numai că nu o dată plugul țăranului taie cămările hârciogului, scoțând la lumina zilei paguba făcută de animalul care a crezut că-și asigură furând de pe câmp liniștea pântecului până la bătrânețe.

Cât de meșteșugite i-ar fi vorbele, cât de agresiv ar apăsa pe cuvinte, cât și-ar „îmbrăca” scrâșnetele dinților cu cele mai silite zâmbete pe care le-am văzut vreodată, în percepția mea, un mecanism de translare mă face să aud ceva ce nu rostește, dar transmite fără ocolișuri.

Și iată ce aud.

N-am putut să le tai 15% din pensii. Lasă că le trag o impozitare de nu se văd! Și le mai pun în cârcă și lor, ca la toată lumea, un TVA de 24% și, dacă nu stau cuminți unde-i pun eu, îl mai salt odată. Gata cu huzurul! Și dacă se mai îmburică mult îi răresc pe „cale naturală” de nu se văd! Chiar cred că se pot pune cu mine? Cu mine, care am în buzunar majoritatea aducătoare de voturi și atunci când ea nu există? Nici n-aș avea nevoie de ea, de majoritate fizică, atâta vreme cât am un om care numără voturile cum vreau eu! Cu legea pe care mi-a numărat-o zilele astea mai pupați voi pensie l-a sfântu’ așteaptă, că și ăsta e de-al meu! Și chiar, că veni vorba, sunteți mai mulți decât cei care muncesc! E de bunsimț să vă mai răriți!

Asta aud când prezidentul nostru explică de ce nu mai sunt bani la buget. Numai că sunt oameni care în amarul de zi cu zi, în năvala de necazuri ce-i copleșesc, îl pot crede, își pot lega de spusele lui cumplita speranță că micșorarea numărului de pensionari le-ar putea ușura lor viața.

Și este o crimă să învrăjbești generațiile între ele. Este o crimă să spui „avem mai mulți pensionari decât salariați”, sugerând că pensionarii ar fi vinovați de asta. Realitatea că numărul de pensionari îl depășește pe cel al salariaților este valabilă pentru două din trei județe ale țării. Nu contest acest lucru, demonstrat de altfel de documente emise de Institutul Național de Statistică. Ce socotesc absolut incorect este a considera pensionarii, la grămadă, drept asistați ai statului, de a opera cu concepte ca „grad de dependență” când ne referim la raportul dintre numărul de angajați și cel de pensionari, de a afirma că un angajat „duce în spate” nu știu câți pensionari. Cum să fie „asistat” cel care s-a pensionat la limita de vârstă prevăzută de lege și a contribuit toată perioada de salarizare la fondul de pensii?