Ovidiu Ioan Dumitru

## „O Românie neadaptată”

Într-o realitate în care România nu mai produce nimic, nu mai poate influența nicio piață, pentru că întreaga industrie este privatizată, sistemul bancar este subordonat unor interese private și bazate pe câștig propriu, se face o agricultură de subzistență, iar producția depinde de condițiile meteo, sistemul educațional și investiția în formarea tinerilor reprezintă singura șansă de redresare.

Principiul învățării pe tot parcursul vieții într-o societate bazată pe cunoaștere devine fundamentul sistemului de învățământ. Iar o reformă reală a sistemului educațional ar trebui să vizeze ajustarea cadrului legislativ, dar și adaptarea continuă a curriculumului și a pedagogiei la schimbările economice și sociale. Educația furnizată de instituțiile de învățământ secundar și universitar ar trebui corelată cu noile cerințe, astfel încât tinerii ieșiți de pe băncile școlilor să se poată integra în societate și în piața muncii actuale, iar în acest sens trebuie realizat un parteneriat între unitățile de învățământ și mediul de afaceri, lucru care nu se întâmplă în prezent.

Realitatea ne arată că multe școli profesionale și facultăți de profil scot pe bandă rulantă tineri care nu reușesc să se integreze pe piața muncii. Cu cât crește numărul absolvenților, cu atât crește și șomajul în rândul tinerilor și toate acestea în condițiile în care există domenii care duc lipsă de personal pregătit. Această situație este generată fie de faptul că sunt arii de activitate mai puțin atractive pentru tineri, fie de faptul că există profesioniști în domeniu, dar îi pierdem pentru că ei aleg să plece în afara granițelor. Toate aceste lucruri pornesc de la politica educațională greșită, perpetuată în ultimii ani. Nu se investește în consilierii psihopedagogi, care ar putea ajuta la o mai bună orientare profesională, și nu se oferă stimulente pentru ca mediul de afaceri să se implice mai activ în formarea de profesioniști. La acestea se adaugă curricula greșit concepută, extrem de exagerată și cu o abordare pedagogică învechită și neadaptată la realitățile societății.

Dacă în ultimii 24 de ani România a renunțat rând pe rând la toate industriile producătoare, dacă a spus pas atragerilor de investiții, atragerilor de fonduri europene, alocării banilor pentru infrastructură, politicienii ar trebui să conștientizeze că nu mai pot renunța la resursa umană și nu mai pot spune pas educației. Dacă autostrăzi și drumuri încă se mai pot construi, dacă încă mai avem o șansă în ceea ce privește absorbția fondurilor europene, în ceea ce privește învățământul, dacă continuăm să ratăm formarea corespunzătoare a generațiilor de tineri actuale și viitoare, vom contribui la crearea unui decalaj care nu mai poate fi recuperat. Or, dacă strategia economico-financiară a ultimilor

24 de ani a fost subordonată unor scopuri politice și unor grupuri de interese, aducând România în situația dezastruoasă de azi în ceea ce privește educația, obiectivele și planificarea acțiunilor de urmat ar trebui stabilite pe termen lung, ar trebui să țină cont de interesul general al beneficiarilor și al celor care activează în domeniu, și nu supuse unui mecanism politic specific românesc, în care lupta dintre putere și opoziție nu are reguli, iar strategia este la fel de efemeră ca și funcția de ministru.