Constantin Adăscăliței

Organizația Națiunilor Unite a desemnat data de 25 noiembrie ca Ziua internațională pentru eliminarea violenței împotriva femeilor, pornind de la premisa că femeile din toată lumea sunt supuse acestui flagel, sub forma abuzului, violului și violenței domestice ori a altor forme de violență.

Unul dintre obiectivele acestei zile este conștientizarea adevăratei amplori luate de acest fenomen, considerat una dintre cele mai răspândite încălcări ale drepturilor omului, atât pe teritoriul Europei, cât și în restul lumii.

Potrivit unui studiu al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), anual, 35% din femeile de pe întreg mapamondul se confruntă cu violența fizică sau sexuală. Întrucât aceste practici lezează libertatea și demnitatea, drepturi fundamentale ale individului, în ultimii 30 ani s-a încercat, de către diverse state, instituirea de politici de stat care să reducă acest fenomen antisocial. De menționat că studiile arată cum abuzurile asupra femeilor nu doar continuă să persiste, ci sunt în creștere. Astfel ajungem la situația din România.

În țara noastră 80% din femei declară că au fost supuse unei forme de violență fizică în timpul vieții, din care 60% indică o formă de abuz domestic. Probabil nu există cetățean român care să nu aibă cunoștință de cel puțin un caz de violență domestică, ca să nu mai vorbim de cei care încearcă introducerea în registrul folcloric ca fiind aproape o caracteristică a familiei românești de tip arhaic.

Uniunea Europeană a încercat instituirea unei politici-cadru care prevede atât armonizarea legislațiilor naționale, cât și educarea potențialelor victime și agresori către atitudinea privind toleranța zero față de cazurile de violență împotriva femeii.

În România avem Legea nr. 217/2003, modificată prin Legea nr. 25/2012, care consideră violența în familie o amenințare la adresa familiei și a dezvoltării societății și încurajează protecția victimelor și găzduirea lor în adăposturi. Legea prevede ca organe de sesizare, pe lângă Poliție, direcțiile de asistență socială și protecție a copilului. Un oficial ONU spunea că nu există o rețetă universală pentru eradicarea violenței domestice, în sensul în care ceea ce funcționează într-un stat nu e neapărat eficient pe teritoriul altui stat și fiecare națiune trebuie să găsească strategia care i se potrivește.

O altă statistică îngrijorătoare în România este faptul că doar 15% din femeile victime ale abuzurilor fizice le raportează poliției sau le aduc la cunoștință anturajului, fie din rușine, frică sau din speranța că nu se vor mai repeta. O altă motivație a refuzului de a depune plângere este concepția greșită că „poliția nu face nimic”, iar aici legislația română trebuie îmbunătățită după exemplul celor din Spania sau Italia, care au toleranță zero față de actele de violență împotriva femeii.

O direcție care trebuie încurajată este cea a implicării societății civile și a ONG-urilor prin campanii de informare, de conștientizare și programe de asistență pentru victime. Credem că aceste programe trebuie implementate și în mediul rural, în colaborare cu poliția și autoritățile locale, iar obiectivul principal ar trebui să fie prevenția.