Ioan Aurel Rus

## „OTV, vot și... tov DD”

După o gândire „relaxantă” de duminică, în cadrul căreia, ce-i drept, veștile de weekend, n-au fost cine știe ce extra la capitolul spectaculozitate, eram convinși că cel mai potrivit subiect pentru ediția prezentă ar trebui să fie legat de starea învățământului, că tot s-a „clopoțit” de 15 de răpciune, și sunetele, iar și iar, a dangăt de prohod sună. Numai că, tocmai când să abandonăm telecomanda, pentru că din grila de programe „Dolce”, moș PTTR a eliminat și TvRM-ul, am auzit strigătul de disperare al DD-ului, respectiv „Dan Diaconescu direct”, și nu din cauză de „trecere în neant” a Elodiei, ci a OTV-ului și a emisiunii VOT, tocmai în preajma sezonului în care respectiva preocupare trebuia să se afle sau, mă rog, să revină în forță.

În consecință, mai întâi din curiozitate, iar mai apoi din spirit de solidaritate, am rezistat aproape un întreg schimb de noapte în fața sticlei și nu regretăm, din pricină că, dacă măcar un singur punct procentual se verifică dintr-un noian de dezvăluiri incriminatorii din panoplia mafiei audio-video cu ifose naționale, atunci sintagma: „a prosti poporul cu televizorul” a sărit, de multișor poveste, din „imperiul necesității în cel al realității”, iar, pe cale de consecință, „cenzura comunistă”, atâta câtă a existat chiar și în ulterioara etapă a „autocenzurii”, nu a reprezentat decât un mic copil față de anestezicul ochiului dracului în domeniul mass-media al neocapitalismului românesc.

Desigur că nu ne așteptăm ca în presă esența unei societăți bazate pe inegalitate și rapacitate să nu nască și monștri, dar nici în visele cele mai urâte nu se poate admite ca excepțiile să facă regula, iar tocmai cei care sunt legiuiți să-i vegheze libertatea să o pună la jug!

Vreme de aproape două decenii s-a tot clamat asupra „marii și singurei cuceriri autentice” a revoluției involuției, a „cuvântului liber precum pasărea cerului” și iată că ceea ce nici „totalitarismul” n-a îndrăznit, democrația lui pește prăjit nu numai că a făptuit, dar e pe cale de a consacra. Și nu pe seama ghilotinei concurenței, ci a forței brutale a banului, în totalul dispreț al dreptului la o informație pertinentă și echidistantă, dar numai și numai atât de autentică și echilibrată cât poate fi din punct de vedere practic și mai cu seamă al corvezilor materiale cărora e musai să le facă față, în special cei care se mai iluzionează că șira spinării independenței editoriale poate fi menținută dreaptă.

Sigur că jurnaliștii nu reprezintă o castă de heruvimi și serafimi și, prin opinii, nici nu pot pretinde că-s asexuați precum îngerii, dar a-i face responsabili pe ei de neputințele

celor care dețin pâinea și cuțitul și a-i scoate din joc pentru că există și puterea de a o face constituie — și chiar este — o batjocură mai mult decât condamnabilă, câinele de pază cu botniță, căruia i se mai leagă și tinichele de coadă, fiind de altfel, visul de aur al hingherului.