Ion Dumitru

„Pădurea, principala resursă a zonei montane, trebuie să devină principalul obiectiv al dezvoltării rurale”

Istoria demonstrează că pădurea a fost o componentă implicită a sistemului de agricultură denumit agrosilvopastoral. Până în secolul al XVII-lea pădurile acopereau între 2/3 și 3/4 din suprafața teritoriilor ocupate de români, oferind populațiilor locale cvasitotalitatea mijloacelor de existență: pășunile și fânețele pentru creșterea animalelor, lemne de foc, de construcție și materie primă pentru meșteșugari, vânat, fructe de pădure, ciuperci și, nu în ultimul rând, refugiu în vremuri de restriște.

Înmulțirea populației și dezvoltarea comerțului cu vite și apoi cu cereale au declanșat în secolul XVIII și în cel următor defrișarea masivă a pădurilor, pentru a face loc de pășune și apoi de arătură. Tăierile abuzive au continuat și în secolul XX, până când, în 1948, fondul forestier al României mai însuma 6.705 mii hectare.

Regimul totalitar a naționalizat pădurile ca „bun al întregului popor” și le-a exploatat în folos propriu, cheresteaua și produsele manufacturate din lemn fiind printre produsele cele mai solicitate la export.

Evoluția fondului forestier în perioada regimului totalitar nu a fost una pozitivă, cu toate programele de împădurire derulate în epocă. Statistica vremii consemnează pentru fondul forestier național o suprafață de 6.446 mii hectare în 1950 și 6.372 mii hectare în 1989, cu 74 mii hectare mai puțin.

În perioada postcomunistă, defrișările cu voie sau fără voie au continuat, pe seama acestora punându-se o mare parte din calamitățile naturale ale tranziției.

Statistic vorbind, fondul forestier național nu a suferit modificări semnificative după anul 1989. În schimb, acțiunile de refacere a pădurilor, respectiv împăduririle, au fost mult mai reduse.

Negocierile cu Uniunea Europeană au conținut doar prevederi vagi la subcapitolul Dezvoltare rurală, și anume măsuri de agromediu. De aceea, Guvernul României trebuie să ia măsuri urgente, conform Planului Național Strategic, și să rezolve criza patrimoniului forestier prin creșterea suprafeței totale de vegetație forestieră de la 26,7% la 35%, cât este media Uniunii Europene, respectiv de la 0,25 hectare/locuitor, la 0,35 hectare/locuitor, cât este media în Uniunea Europeană.