Dumitru Niculescu

„Pământul este pentru țăranul român o ființă vie”

Mă adresez dumneavoastră, în mod public, prin această declarație politică, încercând să vă readuc în memorie un personaj celebru din atât de actualul roman al inegalabilului Liviu Rebreanu, „Ion” – blestemul pământului...

Numeroasele și controversatele știri despre producția de cereale a anului 2013 mi-a amintit discursul de recepție la primirea în Academia Română a marelui nostru romancier Liviu Rebreanu, care și-a lăudat strămoșul, al său și al nostru, al tuturor românilor, țăranul român. „Înaintașul meu – spunea romancierul –, e sărac și slab, iar munca și suferințele lui îi hrănesc pe cei bogați. A avut parte tot de ocări și proboziri și prea rar de vorbe bune. Pământul este pentru țăranul român o ființă vie față de care nutrește un sentiment de adorație. Pământul are glas pe care țăranul îl aude și-l înțelege.” De acest glas s-a pătruns Ion al Glanetașului din Pripasul „pitit într-o scrântitură de coline” și mereu s-a înarmat cu hotărârea pătimașă de a avea cât mai mult pământ. Pentru eroul romanului, a avea pământ însemna să scapi de umilință, să ai demnitate, să fii respectat în sat. Vă reamintiți probabil: „Se opri în mijlocul delniței. Lutul negru, lipicios îl atrăgea ca brațele unei iubite pătimașe. Apoi, încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud.”

Țăranii s-au bucurat în 1945, când au primit pământ fără răscumpărare, prin reforma agrară înfăptuită de Guvernul Groza. L-au îmbrățișat cu aceeași patimă și l-au lucrat cu aceeași dragoste și cu același sentiment de adorație până în momentul colectivizării agriculturii. Fără pământ, țăranii și-au pierdut o parte din sufletul lor, și-au pierdut identitatea.

Au venit evenimentele din decembrie 1989, CAP-urile s-au destrămat, România a fost primită în Uniunea Europeană, granițele țării s-au deschis. Dragostea de pământ a Glanetașului a reînviat, dar puterea de muncă i-a scăzut din cauza anilor adunați. Copiii l-au părăsit, au ales să cultive căpșuni și legume în Spania sau să îngrijească bătrâni în Italia. Azi, în guvernarea USL, Glanetașul trăiește drama singurătății și a neputinței de a-și cultiva ogorul, așa cum făcea altădată. Nu mai cade în genunchi pentru a săruta pământul, ci, rotindu-și privirea peste câmp, oftează cu durere: „Doamne, cât vezi cu ochii numai pământ nelucrat și câtă pagubă pentru țară!”

Însumându-le, suprafețele de teren rămase în paragină, la nivelul întregii țări, ajung la peste 3 milioane hectare. Aici sunt mai multe zăcăminte de aur decât la Roșia Montană, numai că trebuie să fie scoase la suprafață.

Între multele măsuri luate la Ministerul Agriculturii, consider că țara asta are nevoie de un Ion al Glanetașului care să-și fixeze, pentru un mandat, un singur obiectiv: cultivarea întregii suprafețe de pământ a țării. Sigur, pe suprafețe întinse și cu mijloace mecanizate, așa cum se întâmplă în majoritatea țărilor europene, urmărind și valorificarea produselor pe măsura investiției și a muncii. În acest fel, România ar putea deveni cu adevărat ce a fost cândva: grânarul Europei unite. Cer prea mult, domnule ministru, domnilor guvernanți?!