„Pare de necrezut: la un secol putem să refacem cu efort performanța economică a României anului 1914”
În istorie am oscilat de multe ori de la paharul prea plin la paharul prea gol privind aceleași lucruri, lipsindu-ne echilibrul și puterea unor analize și a unor concluzii care ar putea să ne ducă mai departe în cadrul unui program național care să vizeze cu adevărat dezvoltarea României. Astăzi, asistăm la idealizarea perioadei interbelice, la condamnarea totală a comunismului, fără să avem de cele mai multe ori instrumentele de măsură și raportarea la programul național care să depășească perioada unei guvernări sau chiar a unor regimuri de guvernare. Tot astăzi, România este în criză. Europa încearcă să iasă din criză, lumea este într-o căutare permanentă și într-o schimbare care cu greu poate fi evaluată la nivelul structurilor economice și politice într-o lume diversă, globalizată și poate dezorientată. Temele modernizării și sărăciei au fost permanențe ale programelor politice ale partidelor în ultimul secol, creându-se de multe ori imagini false, puternic politizate și tratate demagogic fără a avea fondul rezolvării pe baze durabile.
Astfel, după Primul Război Mondial, toate partidele și grupările politice au întocmit programe privind redresarea și impulsionarea economiei României, stabilindu-se obiectivele și căile de atins. Care au fost rezultatele obținute? Pentru a da un răspuns, voi folosi raportarea produsului intern brut pe locuitor al României la același indicator specific Franței, în evoluția acestora în timp. În anul 1914, PIB/locuitor al României reprezenta 31,2% din PIB/locuitor al Franței, în 1938 – anul cu cea mai bună performanță a perioadei interbelice –, ponderea aceluiași indicator reprezenta 13,3%, în 1989, la sfârșitul perioadei comuniste, ponderea practic a staționat la 13,6%, pentru ca în anul 1999, ponderea acestuia să scadă dramatic la 9%. Începând cu anul 2000, prin urmărirea și concretizarea unor obiective de interes național, integrarea în structurile NATO și ale UE, România a ajuns la o pondere de 22%. Practic, ultimul deceniu a determinat creșterea cea mai importantă a acestui indicator de măsurare a performanței economice.
Pe baza acestor procente, constatăm că în perioada interbelică scăderea a fost cea mai dramatică, potențialul comparativ cu situația europeană s-a diminuat cu aproximativ 60%, perioada comunistă a stabilizat potențialul comparativ, iar prima perioadă a tranziției a diminuat potențialul comparativ cu 38%. Pentru a nu considera raportarea față de Franța ca fiind favorabilă scopului propus, voi da un alt exemplu al evoluției ponderii comparative față de Italia. Astfel, în 1914, ponderea comparativă era de 53,6%, în 1938 de 19,8%, în 1989 de 15,3%, în 1999 de 10,3%, în 2009 de 23,5%.
Mă întreb ce s-a întâmplat în perioada respectivă (perioada interbelică)? Vă voi da câteva exemple specifice. Astfel, numărul întreprinzătorilor era extrem de scăzut, 80% din totalul burgheziei trăia din bugetul statului, comenzile de stat la întreprinderile Malaxa erau de 98%, iar profiturile obținute fiind între 300% și 1000%, în funcție de categoria comenzilor făcute de stat, producția medie la hectar pentru grâu și porumb a scăzut, ajungând ca în 1924 să fie jumătate din producția anilor 1911–1915, Mihail Manoilescu sintetizând situația în următoarele cuvinte: „pământ bogat, utilaj sărac și muncă rău plătită”.
Care au fost consecințele acestor situații în plan administrativ și macroeconomic? O să vă dau câteva exemple care, din păcate, se regăsesc ca fenomene și astăzi. Astfel, numărul funcționarilor a crescut simțitor după Marea Unire, constatându-se la câțiva ani că numărul lor era prea mare, hotărându-se reducerea lor cu 25% în 1927; discrepanțele mari la nivelul salariilor salariaților statului (60.000 lei – președintele Consiliului de Miniștri, 2.700 la nivelul salahorului) determină, după o amplă dezbatere parlamentară, adoptarea Legii de armonizare a salarizării în 1927; negocierile pentru contractarea împrumutului de stabilizare reușesc în 1929, iar în baza împrumutului de 100,7 milioane dolari (16,8 miliarde lei) se elaborează Legea de stabilizare a monedei, prin care valoarea leului este fixată la 10 miligrame aur, ceea ce însemna o reducere de 32,26 ori în comparație cu precedenta stabilizare din 1890; împrumutul de stabilizare din 1929 s-a dovedit neîndestulător, iar în 1930, statul a contractat un alt împrumut, numit împrumut de dezvoltare, în valoare de 8,6 miliarde lei; datoria publică internă și externă a României s-a agravat mai mult ca oricând, ea ridicându-se, la 1 ianuarie 1934, la 126 miliarde lei, iar finanțele publice sunt puse sub controlul consilierilor străini în cadrul planului de la Geneva (ianuarie 1933); în august 1933, statul român suspendă temporar plata datoriei externe, iar în octombrie 1933 se ajunge la un nou acord, anulându-se planul de la Geneva, accentuându-se dependența economică și financiară a României față de capitalul străin, acest lucru și ca o consecință a aplicării programului „porților deschise” (concesiunile telefoanelor, șoselelor, chibriturilor etc.).
La această prezentare, unii pot să spună că este istorie și aceasta nu are relevanță pentru ceea ce se întâmplă în momentul de față. Credeți că este așa privind la ceea ce se întâmplă astăzi, stimați colegi?
Poate pentru unii ar fi utilă prezentarea ponderii comparative, la nivelul perioadei 1989–2009, luând drept comparație economiile din Ungaria și Polonia, țări care au făcut parte din același bloc ca și România. Astfel, în 1989, ponderea comparativă a PIB/locuitor în Ungaria era de 82%, aceasta a scăzut la 61% în 1999 și la 56% în 2009. Comparația cu Polonia se prezintă astfel: în 1989, ponderea era de 108% (PIB/locuitor al României era superior cu 8%
față de cel al Poloniei), în 1999 ponderea era de 71%, iar în 2009 scăderea a continuat, ponderea ajungând la 64%.
Care sunt concluziile acestei prezentări sau care este concluzia principală? Faptul că economia României, în termeni comparativi, a fost în regres continuu începând cu anul 1914. Practic, la 100 de ani, România trebuie să recupereze la nivel comparativ 10 procente, de la 31% la 22%. Calculele ne arată că sunt necesari încă 15 ani, fără cataclisme, păstrându-se tendințele actuale, pentru a se recupera situația anului 1914, la care s-a făcut prima raportare.
În altă ordine de idei, fructificarea apartenenței noastre în structurile NATO și ale UE a fost mult mai scăzută decât a țărilor din apropierea noastră, apropiere atât geografică, cât și ca parcurs istoric. Practic, performanța noastră a fost mult mai redusă decât cea realizată la nivel european, chiar dacă România a parcurs capitalismul interbelic, comunismul, tranziția spre economia de piață și economia de piață într-o structură integrată.
În același timp, nivelul indicatorului PIB/locuitor din România a scăzut în anul 2009 cu 1.000 de euro față de 2008, fiind cea mai abruptă scădere a acestuia din ultimii 20 de ani, în valoare absolută. Ponderea din media europeană a scăzut de la 26% la 23%, revenindu-se la nivelul avut la aderare, în anul 2007. Pentru o imagine corectă și exactă este necesar să arătăm că niciuna dintre cele opt regiuni de dezvoltare nu face parte din topul primelor 20 la nivelul Uniunii Europene, iar șase dintre cele opt regiuni (Nord-Est, Sud-Vest Oltenia, Sud-Est, Sud-Muntenia, NordVest și Centru) fac parte din cele mai slabe 20 de regiuni. Această situație este îngrijorătoare și pentru faptul că, într-un an, 2009 față de 2008, PIB-ul a scăzut de la 140 miliarde euro la 116 miliarde euro, pierderea fiind de 24 miliarde euro.
Corelând evoluția ultimului secol cu evoluția ultimului an, pentru care avem date statistice confirmate, constatăm că situația nu ne este favorabilă, măsurile fiind încă departe de cele de care este nevoie.
Ce este de făcut? Un răspuns la această problemă este greu de dat, deoarece numai analiza economică nu este suficientă, schimbările trebuind să fie mult mai profunde, iar categoria participanților este necesar să acopere toate domeniile implicate. În fundamentarea unei construcții într-o societate a capitalului sunt necesare răspunsuri la următoarele întrebări:
– ce structuri economice mai aparțin României?
– care este interesul capitalului prezent în România?
– care este piața disponibilă pentru România la nivelul competențelor pe care le are?
– care este structura capitalului materializat și eficiența acestuia?
– care este capacitatea capitalului mobil de a produce dezvoltare durabilă?
- care este rata de profit așteptată de capital pentru ca
- acesta să producă dezvoltare?
– care este raportul optim între capital și resursa umană?
- care este raportul necesar între capital și competitivitate
- și inovare pentru asigurarea dezvoltării?
– care este raportul dintre capital și stat?
- care este forma optimă a statului și a instituțiilor
- acestuia pentru a asigura dezvoltarea?
– care este raportul optim între interesul local și interesul național și între centralizare și descentralizare?
– care este raportul dintre politizarea funcției publice și profesionalizarea acesteia?
– care este corelația dintre performanță și recompensarea acesteia?
Toate aceste întrebări și altele trebuie obligatoriu puse în corelare absolută cu obiectivele României definite pe termen mediu și lung. Având în vedere faptul că perioada de pregătire și integrarea în structurile NATO și ale UE au determinat cea mai puternică creștere a ponderii comparative a performanței economice, consider că este nevoie de un Program Național de Asigurare a Integrării Efective a României la procedurile, programele și eficiența structurilor europene. Acest lucru trebuie realizat cu participarea tuturor actorilor implicați, forțele politice, mediul de afaceri, patronatul, sindicatele, unitățile de învățământ. Având în vedere evoluția istorică a României, consider că această participare trebuie să se producă cu eliminarea unei constanțe a comportamentului forțelor interne, aceea a lăcomiei și a subordonării necondiționate față de alte interese, care au determinat pe termen lung agricultură de subzistență, capital de subzistentă, societăți la nivelul subzistenței, eficiență și competitivitate la nivelul subzistenței.
Chiar dacă la nivelul dezbaterii publice apar alte teme, cu voie sau fără voie, consider că problematica economică este foarte importantă pentru a fructifica apartenență noastră la structurile NATO și ale UE, pentru a ne apropia de valoarea indicatorului ponderii competitive a anului 1914. Pare de necrezut, dar așa este.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.