Nicolae Bud

„Parteneriatul estic. Noi ce facem?!”

De curând, la Praga, a fost semnat documentul prin care este lansată la apă o nouă inițiativă născută în retortele de la Bruxelles: Parteneriatul estic. Acesta are rezonanțe ceva mai vechi dacă ne gândim la conceptul de bună vecinătate, tot de sorginte UE, atunci când Comunitatea Europeană își propune transparent și insistent să privească transfrontalier, însămânțând câte ceva din semințele la îndemână în brazde învecinate, care, poate, ar putea cândva să-i apropie tot mai mult, atât de mult încât să poată deveni parte a întregului comunitar. Când? Nu este timpul formulării de răspunsuri, ci doar de sugerat direcția de mers, deocamdată.

Summit-ul praghez, reunit într-o formulă prin delegație – unii șefi de stat și-au trimis fie prim-ministrul, fie pe ministrul de externe –, a desenat un parteneriat al UE cu șase state la est de frontiera de răsărit a Uniunii, adică mai spre soarerăsare decât România. Cele șase state față de care țara noastră reprezintă vestul sunt, precum se știe, Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Georgia, Armenia și Azerbaidjan.

Ce se dorește a fi respectivul parteneriat estic? Dacă eu înțeleg bine, o construcție despărțită de linia care trasează granița între UE și respectivul grup de foste republici sovietice, de o parte, Uniunea Europeană, pe post de dascăl gata oricând să administreze sfaturi, expertiză cât încape, ceva bani – e drept, puțini –, astfel ca statele respective să deprindă gustul democrației, al statului de drept, al respectării drepturilor omului, cu alte cuvinte, să se scuture de metehne blamabile și să caute să ajungă în rândul lumii (democratice). Și dacă toate acestea vor fi învățate, vorba lui Labiș (el se referea la alte percepte, dar glasul său clopoțește duios indiferent de ce spune), se creează condiții ca într-o perspectivă – fie și îndepărtată – să vedem rând pe rând partenerii (estici) de azi bătând sfios la ușile UE, cu o cerere rotunjită caligrafic, cererea de intrare în Comunitate.

Este prea devreme pentru considerații de adâncime. Suntem doar în fața unui enunț de bune intenții de ambele părți. Unii vor să te învețe carte, ceilalți promit să se țină de lecții. Altfel, parteneriatul nu s-ar fi zămislit.

Ceva considerații rămân posibile.

Doamna Angela Merkel, cancelarul german, ca și președintele Comisiei, Barroso, au ținut să sublinieze că această nouă asociație „nu este îndreptată împotriva Rusiei”. De ce această precizare apăsată? Motivul îl cunoaștem. Moscova privește părțile desprinse din fosta URSS ca pe niște aliați durabili, de care o leagă destule interese. Orice magnet venind din afară cu pretenția de a face din ei aliați, indiferent de cauză, devine suspect și este condamnat în consecință. „Nu vă atingeți de puii mei!”, pare a spune cu glas de cloșcă iritată diplomația rusească, prin reprezentanții săi avizați. Așa și acum: primele semnale venind dinspre Kremlin sună a nemulțumire, parcă și a indignare.