Călin Potor

„PDL contra PDL, rețeta disoluției statului”

Ceea ce se întâmplă în aceste zile în România la vârful nivelului politico-decizional seamănă izbitor cu anarhia dinaintea unor revoluții sau cu alte acțiuni pregătitoare pentru subminarea autorităților unui stat. De neimaginat este însă faptul că, în acest moment, România este teatrul unei lupte surde între reprezentanții aceleiași baricade, respectiv între președinte și oamenii pe care Domnia Sa i-a girat să fie miniștri în Guvernul Boc. Din nefericire, populația țării, măcinată de efectele crizei și de neajunsurile financiare, este din nou deturnată de la adevăratele sale probleme, fiind silită să urmărească circul mediatic de prost-gust pe care-l servesc mai-marii vremelnici ai României.

Este din ce în ce mai evident faptul că asistăm la o disoluție fără precedent a autorității statului în România, comparabilă doar cu perioada mineriadelor de tristă amintire. În realitate, este un meci PDL contra PDL. Pe de o parte, președintele nu se mai comportă normal, renunță la instituția constituțională garant al ordinii și siguranței naționale, Poliția, premierul îl imită precum un papagal nevinovat, iar ministrul internelor își dă demisia de onoare, așa cum probabil Traian Băsescu a scontat.

Domnește haosul, dar un haos bine orchestrat de chiriașul Cotroceniului, care a reușit, fără prea mari eforturi, să-l debarce din Guvernul condus mascat de Boc pe ultimul său mare „ghimpe”, Vasile Blaga, după ce scăpase anterior de Berceanu și Videanu. În aceste zile, românii au văzut cu ochiul liber cine e adevăratul șef al Executivului. Băsescu a scăpat de tripleta de aur a PDL-ului, cei trei de pe acum foști miniștri dobândindu-și oficial renumele de dizidenți ai partidului aflat la putere. Cum ar spune un clasic în viață, „pohta ce-a pohtit” i s-a îndeplinit!

Neîndoielnic, lupta fratricidă din interiorul PDL nu poate avea niciun învingător, doar un mare învins: populația României. O populație care, din păcate, nu este reprezentată cu cinste nici de partidele din opoziție, nici de mișcarea sindicală, nici de societatea civilă. Cu alte cuvinte, poporul este al nimănui, într-o țară mai degrabă neguvernată. Pe bună dreptate, românii se întreabă ce mai pot face în fața acestor scene de circ care li se servesc în loc de stabilitate politică, programe de scoatere din criză, alternative pe piața forței de muncă etc. Și, atunci, să nu ne mai mirăm că un slogan parcă învechit va reveni, încet-încet, în actualitate: „Unica soluție, încă-o revoluție!”

Să dea Dumnezeu să nu ajungem până acolo!

„Declinul turismului românesc, între frunze verzi și...vorbe goale”

De 30 de ani, data de 27 septembrie este Ziua Mondială a Turismului, dată care marchează adoptarea statutului Organizației Mondiale a Turismului (27 septembrie 1970), instituție specializată a ONU, destinată promovării și

dezvoltării turismului, ce reunește 154 de state de pe cuprinsul întregului mapamond. Din păcate, nici în acest an România nu are motive de a sărbători cu mândrie această zi. De la an la an, turismul românesc este departe de a fi la un potențial care să-i permită să facă față concurenței cu statele membre ale Uniunii Europene. Mai mult, în ceea ce privește litoralul Mării Negre, în ultimii ani nu am reușit să scăpăm de complexul bulgar, turiștii români continuând să prefere țara vecină, îndeosebi în perioada verii.