Culiță Tărâță

Pe Ion Diaconescu – Dumnezeu să-l odihnească! – nu l-am cunoscut personal, n-am fost colegi în Parlament. Marele politician țărănist a părăsit instituția legislativă în anul 2000 și s-a retras în turnul său de fildeș să scrie cărți, să-și rememoreze viața. Pe vremea aceea, eu abia începeam primul meu mandat.

Dar cine nu-l cunoștea pe Ion Diaconescu? Chiar dacă, din punct de vedere politic, nimic nu ne apropia, am remarcat întotdeauna ținuta cu totul specială, elegantă și demnă, inteligența acestui bărbat de stat, sobru, întotdeauna rațional, realist și profund cunoscător al chestiunilor aflate în dezbatere.

L-am urmărit de multe ori, și înainte, și după anul 2000, în aparițiile sale televizate, atâtea câte au fost, ori în alte ipostaze. Ion Diaconescu nu s-a erijat niciodată în interlocutorul omniscient, deținătorul adevărului absolut, dimpotrivă, era moderat în afirmații, convingător, nu-i lipsea bunul-simț (doar provenea din lumea satului) și, ca un veritabil om politic, nu a fost preocupat niciodată de propria lui căpătuială. Chiar dacă acesta ar fi fost singurul lui merit în perioada scurtă în care s-a aflat în prim-planul vieții politice românești, tot ar merita pe deplin respectul și recunoștința posterității.

Dar Ion Diaconescu a fost cu mult mai mult, iar despre meritele sale personale se va vorbi cu siguranță, pe îndelete, atunci când va veni momentul potrivit. Deocamdată, cu dispariția lui Ion Diaconescu, o lume se retrage în istorie. Este lumea unor suferințe greu de imaginat, a umilinței, a aruncării demnității umane la lada de gunoi a istoriei. Cei 17 ani de temniță comunistă ai lui Ion Diaconescu reprezintă partea barbară a ființei umane.

Cu siguranță, trecerea lui în lumea de dincolo ne lasă cu mult mai săraci, într-o perioadă în care decența și bunul-simț ar fi esențiale. Că recunoaștem sau nu, odată cu moartea lui se încheie un capitol important din istoria poporului român.

Și ar mai fi ceva. A plecat îndurerat că partidul pe care l-a condus, al marelui Maniu, a rămas divizat. Ion Diaconescu a fost un lider țărănist de excepție, un reper moral, un anticomunist convins. A crezut până în ultima clipă că țărăniștii se vor uni și vor reveni în prim-planul vieții politice. „Maniu mi-a spus să nu las partidul să dispară, dar partidul este acum în agonie”, avea să afirme Diaconescu cu puțin timp înainte de marea despărțire.

Deși am alte convingeri politice, recunosc fără rezerve că fără țărăniști politica românească este cu mult mai săracă. Dar politica nu ține seama de sentimente.