Constantin Adăscăliței

„Pentru susținerea agriculturii ecologice în România” Săptămâna trecută, pe 24 februarie, a fost sărbătorit Dragobetele, această zi devenind o veritabilă zi a îndrăgostiților care vor să își sărbătorească românește sentimentele pentru persoana iubită. Puțină lume știe însă că această sărbătoare are rădăcini străvechi pe teritoriul spațiului carpatic, dinainte chiar de epoca creștină, iar semnificația primordială o reprezenta venirea primăverii și începerea anului agricol.

Cu toții am susținut faptul că agricultura românească este un domeniu strategic, iar Guvernul a demonstrat prin măsurile sale că a înțeles acest lucru și agricultura a devenit o prioritate a actualei coaliții de guvernare. Ultimii trei ani au adus cu ei creșterea suprafețelor de teren lucrate, îmbogățirea parcului tehnologic și de utilaje, creșterea absorbției de fonduri europene și producții record, ce au contribuit nemijlocit la creșterea PIB. Astăzi, odată cu începerea campaniei agricole de primăvară, doresc să supun atenției dumneavoastră una din nișele importante ale acestui sector, și anume agricultura ecologică sau, în termeni europeni – „agricultura organică” sau „agricultura biologică.”

Acest tip de agricultură este de fapt un sistem de producție al cărui rol principal este acela de a produce o hrană mai curată, care să nu afecteze organismul uman, în deplină armonie cu mediul înconjurător, care trebuie protejat și conservat. Conform Codex-ului european, agricultura organică este acel „management de producție care ameliorează și promovează sănătatea agroecosistemului, biodiversitatea, ciclurile biologice și activitatea biologică a solurilor”. Același text prevede că se pot utiliza toate metodele agronomice, biologice și mecanice, însă fără folosirea materialelor sintetice, în speță orice substanțe chimice destinate protejării sau dopării producției agricole.

Îmbrățișarea acestei filozofii de producție nu a fost și nu este ușoară, mai ales că în cei 50 ani de comunism accentul a fost pus pe o producție cât mai mare, depășirea planurilor etc., iar de protejarea mediului nici nu se punea problema. Din păcate, și astăzi, când majoritatea terenurilor lucrate sunt arendate, dacă îndemni un mare fermier să lucreze ecologic, îți va răspunde că din cauza concurenței și bursei internaționale de prețuri, care permite o marjă minimă de profit, dumnealui va prefera culturi intensive, modificate genetic, saturate de pesticide și îngrășăminte, dar cu producții duble față de culturile prietenoase cu mediul. Un exemplu din practică – 1 hectar de grâu cultivat fără folosirea compușilor chimici poate produce între 3–3,5 tone, în timp ce prin metoda intensivă producția ajunge și la 6 tone. Ce nu realizează însă arendașii care vor să își maximizeze profiturile este că, în timp, fauna de microorganisme care fac terenul fertil este distrusă, iar calitatea solului scade până la sterilitate.

Astfel a luat naștere dezbaterea privind obiectivele economice ale agriculturii eco, și anume să permită un nivel decent de câștiguri celor ce o practică și, nu în ultimul rând, să permită o producție cantitativă suficientă populației care se hrănește. Legiuitorul european a gândit pe etape realizarea acestor obiective. Pe termen scurt, prin politica agricolă comună se dorește ca suprafața cultivată bio să depășească 10% din suprafața totală. Prevederile PAC au făcut ca agricultura bio să crească de la an la an, însă avem destule cazuri în UE în care fermierii s-au întors la agricultura convențională, întrucât cea biologică nu le putea acoperi cheltuielile. De asemenea, sprijinul oferit de stat era insuficient.