Clement Negruț

„Piața de capital, încotro?”

Este timpul ca întreaga clasă politică să-și reconsidere poziția față de piața de capital din România, în special față de bursă, care este, după cum se știe, sângele economiei de piață. Lipsa de susținere din partea statului – prin tergiversarea listării unor companii importante – a făcut ca Bursa de Valori București să rămână la fel de nesemnificativă în peisajul economic ca în urmă cu 15 ani, când a renăscut după Revoluție. Ce se poate spune despre o bursă cu tranzacții zilnice de 5–10 milioane euro, față de bursa din Varșovia (susținută puternic de stat), de pildă, care rulează în medie 280 milioane euro?! Mai ales în momentele de criză, când băncile blochează creditarea, bursa rămâne principala cale de finanțare a activității întreprinderilor listate. Or, Bursa Română se află de vreo doi ani în acută suferință.

După cum se știe, societățile de investiții financiare (SIF) au luat naștere prin transformarea Fondului Proprietății Private (reprezentând 30% din activele întreprinderilor de stat cuprinse în cupoanele de privatizare împărțite populației adulte la începutul anilor ’90) în cinci societăți de investiții financiare. Acționari la cele cinci SIF-uri au devenit (fără ca ei să o știe, pentru că nimeni nu le-a spus – și acest fapt este foarte important) cei circa 9 milioane de cetățeni români cu vârste peste 18 ani, evidențiați la momentul respectiv. A fost o decizie politică de acum 15 ani a partidului domnului Ion Iliescu, aflat atunci la guvernare, decizie gândită trunchiat și inadmisibil de prost organizată. Statutul acestor societăți a fost alcătuit în așa fel încât să fie aproape imposibil de modificat (atât statutul, cât și președinții CA pot fi schimbați doar cu votul majorității celor 9 milioane de acționari, imposibil de convocat) și cuprindea o altă clauză menită să perpetueze dispersia acționariatului: niciun acționar nu putea deține mai mult de 0,1% din totalul acțiunilor. Argumentul politic al acestei clauze s-a bazat pe teama proletcultistă de capitalul străin, de fondurile de investiții instituționale interesate de acțiunile unor societăți puternice și profitabile. „Noi nu ne vindem țara!” era sloganul care bântuia pe atunci pernicios capetele social-democrației românești.

De fapt, PDSR, prin impunerea unor clauze statutare imuabile, dorea să-și adjudece pe vecie sponsori fideli și opulenți. Cei cinci președinți au ajuns în timp să se considere proprietari de drept ai unei părți importante din averea statului (30%), ca și cum le-ar fi moștenit de la tatăl și de la mama lor. În portofoliul fiecărui SIF s-au aflat de la început acțiuni la câteva sute de companii de stat (unele privatizate între timp, deci cu atât mai valoroase). Chiar după corecția devastatoare făcută de criză, SIF-urile valorează astăzi

aproape 1 miliard de euro, cam jumătate din valoarea activelor nete. Cu toată opoziția înverșunată a președinților celor cinci SIF-uri, susținuți politic de PSD, în urmă cu trei ani pragul a fost modificat de la 0,1% la 1%, cu consecințe extrem de benefice asupra valorii acțiunilor întregii burse. Cu un rulaj uneori de 40-50% din tranzacțiile bursiere zilnice, SIF-urile se constituie ca veritabile locomotive ale Bursei de Valori București.