Neculai Iftimie

„Piscicultura încotro?”

România este un importator net de pește și produse pescărești, importând anual peste 100.000 de tone de pește și realizează din producția internă circa 25.000 de tone. Pe lângă peștele congelat – macrou, hering, cod –, pe care nu îl produce, ci îl importă, piața românească apelează și la importuri pentru specii care se produc în România – crap, păstrăv –, adus mai ales în stare vie din țările vecine, Ungaria și Bulgaria, la prețuri situate mult sub costurile de producție autohtone.

Specificul activității de piscicultura al României este similar cu cel al altor țări din Europa Centrală și de Est – Ungaria, Polonia, Cehia, Germania –, și anume creșterea crapului în policultură cu alte specii de apă dulce, care valorifică potențialul trofic al apelor din amenajamentele piscicole, utilizând toate nișele trofice disponibile, de la alge la vegetație macrofită și până la răpitori care asigură un echilibru sanitar al efectivelor piscicole.

Totuși acest potențial uriaș pe care România îl are nu poate fi confirmat și în producția efectivă, situându-ne, în medie, la producții de 100 kg/ha, față de peste 500 kg/ha în Ungaria, Cehia și Polonia.

Există diferențe semnificative între modul de abordare a sectorului pescăresc în aceste țări și în România, diferențe prin care producția autohtonă este discriminată în mod evident.

Specificul acestui tip de piscicultură practicat în România este constituit de faptul că speciile tradiționale au cel mai lung ciclu de producție din zootehnie, 3-4 ani, iar producerea acestora se face în regim semiextensiv sau semiintensiv cu utilizarea resurselor locale, atât în ceea ce privește materiile prime, cât și forța de muncă din mediul rural.

După integrarea României în Uniunea Europeană, deoarece specificul Uniunii Europene îl constituie activitatea de pescuit comercial în mările și oceanele lumii, activitatea de piscicultură a fost dislocată de la agricultură, unde îi este locul firesc, și subsumată activităților maritime și de pescuit.

În acest mod simplu, toate programele de subvenționare și de investiții, de care a beneficiat sectorul agricol, au ocolit piscicultura, mai ales din cauza asocierii pisciculturii, care este o activitate care îmbină activitățile agricole cu zootehnia, cu pescuitul care nu poate fi subvenționat, întrucât extrage resurse naturale din mediul înconjurător. Astfel, peștele a devenit singurul produs agricol care nu a primit subvenție, spre deosebire de suine, bovine, ovine, sectorul avicol, albine și viermi de mătase.

Situația de declin cu care se confruntă sectorul de piscicultură din România trebuie să determine autoritățile din domeniu să acționeze în sensul recuperării încrederii în activitatea investițională din piscicultură și acvacultură.

Un impact major asupra competitivității sectorului de piscicultură din România îl poate avea îmbunătățirea sistemului de acte normative care guvernează activitatea.