„Pledoarie pentru combaterea șomajului din România” Șomajul este un fenomen care, prin afectarea tuturor statelor în diverse proporții, a devenit prin consecințele sale una dintre preocupările generale ale organismelor UE. Activitatea acestor organisme urmărește două direcții: pe de-o parte, atenuarea acestor consecințe prin prestații care să asigure supraviețuirea financiară a șomerilor, iar, pe de altă
parte, măsuri prin care toată această forță de muncă să fie reabsorbită de către circuitul economic. În terminologia de specialitate primele se numesc măsuri pasive, iar ultimele – măsuri active.
Potrivit ONU, termenul de șomer este definit drept „orice persoană care a împlinit 15 ani; este aptă de muncă; nu muncește sau caută un loc de muncă”. În acest context, România are obligația alinierii la modelul social european și implementării măsurilor comunitare de combatere a șomajului, deși s-a dovedit că aceste soluții nu au un caracter universal valabil, ci, pentru fiecare stat, în funcție de caracteristici, trebuie măsuri specifice.
Dezbaterea în acest domeniu pornește de cele mai multe ori de la împărțirea resurselor pentru implementarea acestor măsuri. Adică cum e mai bine? Să direcționăm aceste resurse pentru prestații sociale cât mai confortabile sau către măsuri active care să ducă la angajarea forței de muncă în sistem, fapt care, pe termen lung, va returna banii către stat prin plata contribuțiilor și cotizațiilor. De prisos să mai spunem că în tot spațiul comunitar această chestiune a fost gestionată cel mai eficient de către guvernele de stânga, cel mai bun exemplu fiind țările nordice. Strategia europeană pentru ocuparea forței de muncă (SEO) vizează o direcție suplimentară, și anume prevenirea riscului șomajului prin dezvoltarea spiritului antreprenorial, formarea profesională pe tot parcursul vieții și îmbogățirea competențelor și aptitudinilor tuturor indivizilor.
În România, rata șomajului la nivel național era în decembrie 2014 de 5,14%, mai mică cu 0,3% față de decembrie 2013, însumând 478.338 de persoane. Din totalul persoanelor înregistrate ca șomeri, doar 140.000 beneficiază de indemnizație, în timp ce restul de aproape 350.000 sunt neindemnizați. Din numărul total de șomeri, circa 150.000 provin din mediul urban, iar 320.000, din mediul rural.
La nivel european avem de-a face cu o anomalie statistică. Astfel că, în timp ce România are un procent de șomeri de 5%, în Spania cifra se situează la 26%, în Polonia – 10%, iar în Italia – 12%. Această anomalie se explică prin faptul că în România cei care sunt înregistrați ca șomeri și nu mai primesc indemnizație sunt radiați din evidențe dacă nu se prezintă o dată la șase luni la agențiile pentru ocuparea forței de muncă. Altă explicație a specialiștilor este că în țara noastră există circa 3 milioane de persoane care sunt patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători în agricultură și nu figurează în evidențele oficiale ca persoane fără loc de muncă. O concluzie nefericită a acestei anomalii o constituie faptul că în România instituțiile statului menite să combată munca la negru și evaziunea fiscală din piața muncii încă nu funcționează cum ar trebui. În teritoriu, Guvernul a decis recent comasarea ITM-urilor cu AJPIS-urile, demers prin care sperăm să se poată controla mai bine situația persoanelor fără ocupație declarată.
O altă specificitate a situației din România o reprezintă numărul mare de români plecați la muncă în străinătate, oameni care nu mai sunt luați de 10 ani în evidențele privind forța de muncă și care au de multe ori o situație incertă chiar în țările occidentale unde viețuiesc.
Să vorbim puțin despre indemnizația de șomaj. În România aceasta este o sumă fixă, neimpozabilă, reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe țară. Această indemnizație se acordă dacă sunt îndeplinite anumite condiții: stadiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 luni, nu se realizează alte venituri, nu se îndeplinesc condițiile de pensionare și beneficiarii sunt
înregistrați la agențiile pentru ocuparea forței de muncă. De menționat că pot primi indemnizație de șomaj și absolvenții de liceu sau studii superioare, timp de 12 luni, măsură de sprijin pe care legiuitorul a gândit-o până la găsirea unui loc de muncă.
În ceea ce privește măsurile active de diminuare a șomajului, consider că trebuie investit în pregătirea și calificarea celor care caută de muncă, mai ales în domeniile în care se schimbă tehnologia.
În același timp, statul trebuie să se implice în stimularea vechilor și noilor întreprinderi care creează noi locuri de muncă. În această categorie intră și întreprinderile care angajează absolvenți sau persoane cu dizabilități. În spațiul comunitar legislația s-a adaptat cerințelor economice și a dat posibilitatea unor diverse tipuri de angajare legală: contract cu orar atipic, angajare provizorie pe durată determinată, stagii sau alte contracte de muncă deosebite. Vedem, așadar, că soluțiile pentru prevenirea și combaterea șomajului trebuie să producă un echilibru între menținerea forței de muncă într-o stare calificată și stimularea mediului economic la crearea permanentă de locuri de muncă, care prin impozite și cotizații vor genera încasări la bugetul de stat.
*
„Familia românească trebuie să devină prioritatea guvernării”
Relansez astăzi în dezbaterea publică o temă mereu „la modă” printre sociologi și analiștii tranziției din societatea românească. Am considerat că este oportună abordarea acestei teme după ce săptămâna trecută am tras un semnal de alarmă despre pericolul socioeconomic constituit de criza francului elvețian, situație care poate afecta zeci de mii de familii din țara noastră. Deși este dificilă o radiografiere generalistă a familiei contemporane, putem afirma că aceasta se află într-o situație de risc, ca să nu spunem mai direct – criză.
Din nefericire, familia românească reflectă direct starea de sănătate a întregii colectivități românești, pornind de la efecte demografice negative, mentalități așa-zis moderne, care au dus la lipsirea de repere morale și spirituale, și până la stresul financiar și socioeconomic alimentat de politicile diverselor guverne care nu doar că nu au sprijinit familia, ci au creat premisele destrămării acesteia.
După principiul biblic de „a da Cezarului ce-i al Cezarului” voi analiza în intervenția de astăzi acele aspecte care aparțin actului de guvernare și implicarea clasei politice pentru elaborarea unei strategii care să încurajeze prin măsuri socioeconomice tânăra familie și să creeze un climat de bunăstare care să susțină familia românească.
Statistic, în România, majoritatea gospodăriilor se regăsesc în orașe și municipii – 56%, în timp ce 44% se află în mediul rural, ambele având o dimensiune situată în vecinătatea cifrei de 2,8 persoane. La nivel național, ponderea numărului de membri de familie este următoarea: 27% familii cu 2 membri, 42% familii cu 3 membri, 18% familii alcătuite din 4 persoane, iar 11% familii cu 5 sau mai mulți membri. Doar dacă însumăm primele două categorii rezultă 69% familii cu zero sau un singur moștenitor, fapt care explică limpede sporul negativ prefigurat pe următorii 20 ani.
Pe grupe de vârstă a capului de familie, este îngrijorător că 29% sunt conduse de persoane peste 65 ani, 31% de persoane între 50 și 64 de ani, în vreme ce doar 44% sunt familii al căror lider are sub 50 ani. La nivel ocupațional, 37% din familii sunt conduse de salariați, 42% de către pensionari,
iar restul de 20% sunt șomeri, lucrători pe cont propriu sau prestează diverse activități de subzistență. O ultimă cifră îngrijorătoare, în 2014, 20% din gospodării nu și-au putut achita la timp rata bancară, factura de energie electrică sau alte utilități, impozitul sau chiria pe spațiul de locuit.
Din nefericire, familia românească a fost un concept suficient de abstract pentru a fi ținta predilectă a guvernelor Boc–Ungureanu în anii de tristă amintire 2008–2012. Dacă încă din 2008 promiteau alocații de 100 lei/lună și salarii de 900 euro, a fost nevoie de doar doi ani în care politicile lor distructive au afectat copii, salariați, pensionari, bugetari, mame, persoane cu dizabilități, adică un genocid economic pe care, personal, nu cred că l-au decontat în totalitate. Dacă ați fi întrebat orice cuplu în acea perioadă despre nașterea unui copil, v-ar fi răspuns că este cel mai serios sacrificiu financiar, cu repercusiuni în păstrarea locului de muncă, etapa pe care de regulă tinerii o amână pentru vremuri mai bune.
Și aici ajungem la misiunea noastră de aleși prin vot popular, care putem, prin votul nostru, să dăm o direcție și soluții care să sprijine familia românească și, implicit, întreaga societate în ansamblul ei.
Am apreciat Programul „Prima Casă”, care s-a dovedit funcțional pentru o categorie de tineri la un moment dat, la fel cum și Programul ANL al Guvernului Năstase a ajutat multe familii cu venituri modeste. Este însă cazul să elaborăm un program național de achiziție de locuințe care să țină seama de realitățile zilei. Programul „Prima Casă” prezintă un bilanț de aproximativ 100.000 de dosare finanțate în 6 ani. Studiile de piață arată însă un necesar de 100.000 de locuințe în fiecare an, asta doar pentru familiile tinere și fără a lua în considerare locuințele vechi sau degradate, care trebuie consolidate sau refăcute. Am văzut la începutul lunii cum Guvernul a contractat 175 de milioane euro de la BDCE pentru a construi circa 9.000 de locuințe sociale pentru tineri. Având în vedere că acești bani reprezintă investiții directe în economia românească, care vor duce la crearea de locuri de muncă, consider că ar trebui mărit de la an la an cuantumul acestor investiții.
Îl rog pe Victor Ponta, premierul României, să aibă în vedere că de aceste investiții este nevoie și în mediul rural, nu doar la orașe.
De asemenea, am apreciat ideea introducerii alocației de sprijin pentru copiii din familii sărace, însă Guvernul trebuie să găsească soluții de finanțare pentru mărirea tuturor alocațiilor care în prezent sunt de 42 lei, adică 10 euro, în timp ce media europeană se situează undeva la 100 euro, dar sunt și țări unde aceasta atinge 400 euro.
Cu speranța că susținem cu toții acest demers util, vă mulțumesc pentru atenție și vă promit că voi reveni pe viitor cu o serie de bune practici în domeniu ale vecinilor noștri din UE.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.
Constantin Adăscăliței · 17 februarie 2015 · monitorul.ai