Liviu Bogdan Ciucă

„Pledoarie pentru respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități”

În prezent, în România, persoanele cu dizabilități beneficiază în principal de anumite drepturi și facilități în conformitate cu Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Această lege are multe omisiuni, face diferențe între persoanele cu handicap în funcție de vârstă și deficiența cauzatoare de handicap, nu elimină barierele existente și nu previne apariția altor bariere cu care se pot confrunta persoanele cu dizabilități: educaționale, acces la bunuri și servicii, locuri de muncă, viață independentă etc. Deși politicile naționale au început să prevadă nevoia de dialog social, de colaborare și de abordare integratoare în problemele care privesc persoanele cu dizabilități, în fapt, în fiecare sector social, problemele persoanelor cu dizabilități sunt tratate separat, uneori chiar evitate ori ignorate.

Schimbările promovate la nivelul autorităților și instituțiilor care se ocupă de problematica persoanelor cu dizabilități nu sunt suficiente pentru a determina o schimbare în viața persoanelor cu dizabilități, care nu sunt încă respectate ca persoane cu drepturi egale și nu li se recunoaște, pe deplin, valoarea și demnitatea umană. În acest moment, în România, persoana cu dizabilități se confruntă cu o serie de handicapuri create de societate. Drepturile fundamentale sunt încălcate nu prin modul în care sunt formulate și stipulate în legislație, ci prin imposibilitatea de a avea acces real la ele. Persoanele cu dizabilități constituie un grup defavorizat, marginalizat și, nu de puține ori, supus discriminării. Persoanele cu dizabilități nu au încă o voce adecvată la nivelul proiectării politicilor sociale și nu li se acordă încă locul cuvenit, ca participanți și decidenți în elaborarea strategiilor de dezvoltare a societății. Ele fie nu sunt consultate, fie nu li se acceptă sau nu li se integrează punctele de vedere, fie nu sunt informate deloc.

Legislația românească actuală nu este în concordanță cu Directiva nr. 192/CE privind nediscriminarea la locul de muncă. Legislația actuală nu este comprehensivă, ea nu intervine în toate etapele de la apariția și depistarea deficienței și nici în domeniile vieții sociale, pentru a favoriza egalitatea șanselor pentru persoanele cu dizabilități și includerea lor în societate. Măsurile de protecție specială – prevenirea, tratamentul, readaptarea, învățământul, instruirea și integrarea socială – sunt doar enunțate și nu se creează mecanismele necesare pentru ca acestea să devină funcționale. Politica în domeniul handicapului nu este coerentă, fiind bazată încă pe un modelul medical al handicapului și nu se concentrează asupra egalității șanselor prin crearea independenței și autodeterminării persoanelor cu handicap.

Viitorul apropiat trebuie să reprezinte ocazia de a acorda persoanelor cu dizabilități, familiilor și asociațiilor acestora, precum și celor care le susțin cauza, un scop nou, mai extins, în plan politic și social, la toate nivelurile societății, pentru a angaja la dialog autoritățile statului român și structurile comunității internaționale, pentru a le implica în luarea deciziilor și pentru a face pași înainte în direcția realizării obiectivelor de egalitate și incluziune.