Gheorghe Ciobanu

„Polonia, suferință și exemplu de urmat”

După cele întâmplate la sfârșitul săptămânii trecute, consider oportun să transmit, prin intermediul acestei declarații politice, mesajul meu de încurajare și solidaritate față de poporul polonez și comunitatea poloneză din România. Pierderea președintelui polonez Lech Kaczyński, a unor înalți diplomați, reprezentanți militari și însărcinați economici este cu siguranță o lovitură grea primită de Europa unită și, în sens larg, chiar de noi, românii, ca cetățeni ai Uniunii Europene. Nu pot decât să spun: „Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei care au pierit în tragicul accident aviatic de la Smolensk și să le acorde tărie și încredere polonezilor să meargă înainte pe drumul bun!”

Dincolo de durerea firească pe care ți-o poate produce aflarea unei vești atât de triste, la nivelul omului politic se creează o stare de introspecție și reflecție față de felul în care poate contribui la mai binele societății din rândul căreia provine. Pentru mine, cele petrecute la sfârșitul săptămânii trecute au aruncat o dâră de lumină asupra a ceea ce înseamnă „miracolul polonez” și, poate, asupra exemplului pe care trebuie să-l ia România și românii de la Polonia.

1989 ne-a găsit, deopotrivă români și polonezi, în fața unei mari necunoscute – viața de după dictatura comunistă (trecerea de la economia centralizată la o economie de piață, împăcarea cu trecutul nostru ca indivizi care au trebuit să supraviețuiască în sistemul opresiv, stabilirea unor priorități pentru viitor și, în final, reconstruirea fibrei morale a societății). Se poate spune că România și Polonia au plecat din același punct, cu același tip de avantaje și cu același tip de deficiențe. Poate că polonezii au avut mai mult curaj decât noi, mai multă încredere și o minte mai lucidă, în persoana lui Lech Walesa.

Noi, la 20 de ani distanță, chiar în această săptămână, chiar aici, în Parlament, dezbatem lucruri pe care polonezii le-au rezolvat de mult. Noi vorbim despre Legea lustrației la 20 de ani după căderea comunismului, când, biologic, torționarii și membrii de frunte ai sistemului nu mai pot oricum să joace un rol atât de important în stat. Reparația morală încercată de președintele Traian Băsescu acum mai bine de trei ani a fost bine-venită. Polonezii au avut ca simbol al ieșirii din negura comunismului un disident, o victimă. Și, ca orice victimă adevărată, a știut că singura cale de urmat este aceea a mersului înainte împreună, nu divizați ca societate, „a tăierii în carne vie” când vine vorba de principii economice și sociale.

Polonia a privatizat în primii trei ani de după căderea comunismului toate obiectivele sale industriale și economice majore, cu riscul unei inflații galopante și al unui șomaj la cote alarmante (peste 50%). După trei ani, din 1993 și până acum, Polonia a început să experimenteze ce înseamnă creștere economică. De atunci, toți anii de după au însemnat un avans economic, semn că liberalizarea pieței este drumul către mai bine. Și atât de trainică a fost construcția economică a acestei țări foste comuniste încât, dintre toate țările Uniunii Europene, Polonia este singura care a avut creștere economică și în 2009, de peste 1,6%. Noi, nici la 20 de ani după comunism, când totuși nivelul nostru de trai a crescut, când totuși suntem capabili să susținem măsuri de protecție socială, nu vrem să înțelegem că, uneori, înainte de a-ți reveni, îți va fi un pic mai rău. În această săptămână discutăm despre Legea salarizării unice, despre Legea pensiilor și nu ajungem la niciun acord. Poate că ar trebui să luăm exemplu de la polonezi. Apropo de protestele profesorilor asociați la FSLI, Polonia numără peste 38 de milioane de locuitori și numai 100.000 de profesori, în condițiile în care educația a reprezentat prioritatea numărul unu a polonezilor după 1989.