Florin Gheorghe

„Prea puțin pentru cei mulți”

În ciuda fiscalității destul de împovărătoare din România, niciunul dintre guvernele care s-au succedat la conducerea țării nu a reușit să iasă din cercul vicios al reclamării absenței resurselor financiare pentru a face bine celor mulți, lucru sugestiv subliniat de către actorul Constantin Tănase prin sintagma „Nu-s parale!”. Chiar dacă actorul a scris celebrele versuri încă în perioada interbelică, este trist faptul că versurile acestuia sunt de mare actualitate și astăzi.

Nu este nici prima și nu va fi nici ultima dată când voi atrage atenția asupra modului defectuos de gestionare a banului public în România. Atât în teorie, cât și în practică, colectarea veniturilor fiscale din economie se realizează în scopul redistribuirii acestora în mod echitabil către societate, către întreaga societate, și nu doar către o parte a acesteia, și așa norocoasă din punct de vedere economic. Redistribuirea trebuie să vizeze în principal grupurile sociale puternic vulnerabile, iar din banii publici trebuie să se conceapă politici prin care să se diminueze grupurile vulnerabile. Cum? Prin educație, prin acces nediscriminat la muncă, prin salarizare adecvată. Nu trebuie să mai spun nimănui că în România aceste principii sunt totalmente inversate. Contribuabilul de rând, de cele mai multe ori sărac și onest, este ultimul care beneficiază de resursele bugetare naționale. Toți indicatorii cuprinși în indexul ONU privind dezvoltarea umană sunt cvasinecunoscuți și ignorați în România: acces la servicii de sănătate, educație performantă și adaptată noilor realități economico-sociale, siguranța cetățeanului, servicii publice comunitare minimale, acces la utilități minimale care să ne diferențieze de Evul Mediu târziu.

Urmărim cu toții, parcă surprinși, de parcă nu am ști, din unele anchete ale procurorilor anticorupție privind sifonarea banilor publici, că în România banii publici sunt și astăzi prost gestionați. Jucăm cu toții rolul soției înșelate de soț, în care toți vecinii cunosc rușinea, numai soția încă nu a aflat. Cred că trebuie să ieșim din ipocrizie și să afirmăm răspicat că știm cu toții că, de douăzeci și cinci de ani, din 100 de lei alocați de la Guvern, către cetățeni ajung în cel mai bun caz 20-30 de lei. Lanțul sifonării banilor publici este adesea atât de lung că până la beneficiar nu mai ajunge nimic! Și, oare de ce ne întrebăm cu o surprindere disimulată că pentru multe din satele românești ceasul a stat în loc, iar apa, canalizarea, iluminatul public sau asfaltul sunt cuvinte încă necunoscute? De ce ne mai întrebăm că în sute de comune din România preoții au uitat cum se mai țin slujbele pentru botezarea pruncilor, pentru că pe tineri îi numeri pe degetele de la o mână, iar tinerele familii au luat calea străinătății! Ipocrizia oamenilor politici și a guvernelor din ultimii douăzeci și cinci de ani continuă și atunci când se vorbește despre salarizarea din sectorul public. De ce ne pleacă medicii din țară? De ce copiii nu mai visează să fie dascăli? Nu trebuie să faci un efort prea mare ca să constați că un portar necalificat sau un șofer de instituție publică are salariul superior medicilor, dascălilor și celei mai mari părți a funcționarilor publici.