Dorinel Ursărescu

Președintele Traian Băsescu a remis conducerii Camerei Deputaților o scrisoare prin care solicită imperativ ca deputații (și evident și senatorii în Senat) să demareze procedurile de revizuire a Constituției pornind de la proiectul elaborat de Guvernul Boc 2 și modificat radical de către Domnia Sa. Tot pe un ton imperativ, președintele Traian Băsescu solicită ca orice demers de revizuire a Constituției să aibă drept punct de plecare rezultatul referendumului din 22 noiembrie 2009, adică trecerea în Constituția revizuită a sistemului parlamentar monocameral.

Trec peste faptul că solicitarea Președintelui României intră în coliziune cu alin. (2) al art. 69 din Constituție, care prevede clar că „orice mandat imperativ este nul”. Trec și peste faptul – nu știu de ce, dar cred că s-a uitat prea repede acest eveniment – că prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 a Curții Constituționale, aproape 60% din prevederile proiectului de revizuire a Constituției elaborat de Guvernul Boc și Traian Băsescu au fost declarate neconstituționale.

Totuși, nu pot să ignor – ceea ce președintele Traian Băsescu și suporterii săi omit cu bună știință – că tot în Decizia nr. 799/2011 a Curții Constituționale se recomandă păstrarea sistemului parlamentar bicameral. Și, de regulă, de recomandările din motivările Curții Constituționale trebuie ținut cont. Pentru președintele Traian Băsescu, pentru cei care îl susțin (în ciuda declarațiilor cvasineconstituționale de adio), dar și pentru cei care au uitat, redau integral pasajele din motivarea CCR nr. 799/2011 referitoare la recomandarea menținerii sistemului parlamentar bicameral:

„Nu trebuie ignorate totuși, în exprimarea acestei opțiuni, tradiția statului român și avantajele pe care le oferă o structură bicamerală a Parlamentului în raport cu cea unicamerală.

Curtea reține în acest sens că, în mod tradițional, Parlamentul României a avut o structură bicamerală. Această structură a forului legiuitor, consacrată în anul 1864, prin _Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris_ al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a continuat să existe sub imperiul Constituțiilor din 1866, 1923 și 1938, fiind întreruptă doar în perioada regimului comunist, când reprezentanța națională era unicamerală – Marea Adunare Națională. După Revoluția din Decembrie 1989, prin Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 18 martie 1990, act în baza căruia s-au organizat alegerile din mai 1990, a fost reintrodusă formula bicameralismului. Constituția din 1991 a preluat, cu unele modificări, această structură a Parlamentului, menținută cu prilejul revizuirii Legii fundamentale din anul 2003. Modificarea textelor incidente în materie, realizată cu prilejul revizuirii, a vizat doar trecerea la un sistem de bicameralism funcțional.

Avantajele pe care structura bicamerală a forului legiuitor le prezintă sunt evidente. Astfel, se evită concentrarea puterii în Parlament, întrucât Camerele acestuia se vor împiedica reciproc să devină suport al unui regim autoritar. Totodată, se asigură dezbateri și un cadru de analiză succesivă a legilor de către două corpuri diferite ale forului legiuitor, ceea ce oferă o mai mare garanție a calității actului legislativ. Adoptarea legilor în cadrul unui Parlament unicameral se face după mai multe «lecturi» succesive ale unui text, astfel cum, de altfel, se propune și în prezentul proiect de revizuire a Constituției. Fiind realizate însă de același corp legiuitor, lecturile pot deveni o formalitate artificială sau pot fi suprimate din rațiuni de urgență. Bicameralismul determină ca a doua lectură a legii să se facă, întotdeauna, de o altă adunare, ceea ce este de natură să determine o percepție critică accentuată. Se oferă astfel oportunitatea unei mai bune cooperări critice, a dezbaterii comune și colective de luare a deciziilor, conferindu-se amploare formării voinței statului parlamentar.