Vasile Iliuță

„Primăria de la sat – sugativa bugetului de stat”

Una dintre prioritățile naționale ar trebui să fie stoparea fraudelor și risipei din primării. Prejudiciile sunt imense și dificil de recuperat pentru că, de regulă, sunt descoperite târziu. Acest lucru se întâmplă abia când se schimbă primarii, adică din patru în patru ani.

Bugetul de care dispun primăriile îi face pe mulți dintre primari să roiască precum albina în jurul mierii. Primarii fac cheltuieli aberante, iar banii se duc rapid. Și pe ce mai exact? Mai ceva ca într-un film de comedie, banii se duc pe artificii și hore de zeci de mii de euro organizate la zilele comunei, pe centre infoturistice în sate cu hazna în curte și fără potențial turistic, pe investiții imense în reabilitarea primăriilor cu aroganțe fel de fel, pe asfaltarea trotuarelor, în timp ce străzile sunt impracticabile, pe construirea de școli și locuri de joacă pentru copii în sate fără copii și lista neregulilor continuă: pe 183 de semne de circulație într-un sat cu o lungime de 2 kilometri, pe beculețe de Crăciun în sate unde nu există curent electric, pe construcția a câte două stadioane într-un sat, pe tentative de alimentare cu apă a satelor, pe amenajarea unui loc de întâlnire pentru tineri de 181.000 de euro, pe consumabile la prețuri de lux și cât pentru patru mandate, pe „atenții” pentru electorat și, nu în

ultimul rând, pe cheltuieli personale ale primarilor, care includ vacanțe și întreținerea amantelor. Ne râd curcile, găinile și restul animalelor din staul.

Administrația locală este permanent măcinată de această risipă. Prea mulți dintre cei ajunși în fruntea primăriilor au „abonamente” la contracte păguboase cu statul. Atâta timp cât se vor găsi justificări pentru lucrări nejustificate, risipa de bani este de neoprit. În loc să se facă investiții care să aducă românii de la sate mai aproape de civilizație, totul se transformă într-o furtună de profituri pentru unii și găuri în buget pentru stat.

Dacă într-o parte banii sunt mulți și prost folosiți, în altă parte lipsesc cu desăvârșire. Mă refer aici la sate care, în afară de tristețe, sărăcie și mizerie, nu transmit altceva. Avem școli aglomerate, aflate într-un stadiu avansat de degradare, cu elevi care nu au strictul necesar pentru accesul la educație. Avem sate uitate de lume, fără curent și fără drumuri de acces, sate de unde tineretul a migrat la oraș, lăsând în urmă bătrâni neputincioși și singuri, care abia trăiesc de pe o zi pe alta, și sate subdezvoltate, în care pâinea cea de toate zilele îi satură cu greu pe cei nevoiași.

În loc să facem rai din ce avem, suntem nevoiți să ne uităm cum România rurală devine un mediu bolnav de risipă.

Nu cumva întregul sistem a fost conceput în așa fel încât să dea prea multă libertate și curaj primarilor ca să facă ce vor cu banii publici? Nu cumva le acordăm primarilor o încredere prostească pe prea mulți bani publici?