Răzvan Ionuț Tănase

„Principiul «să luăm de la bogați să dăm la săraci» aplicat alocațiilor pentru copii”

Deși în țara noastră statul acordă numai 42 de lei lunar pentru fiecare copil, valoare care a rămas neschimbată din anul 2008 și o sumă foarte mică în raport cu cheltuielile pe care le implică întreținerea lor, guvernanții fie consideră că oferă prea mult, fie pentru bani sunt dispuși să taie de oriunde. După ce au fost reduse pensiile și salariile, a venit acum rândul celor mici să li se ia ceea ce li se cuvine, astfel că una dintre cele mai noi găselnițe ale ministrului muncii Mariana Câmpeanu riscă să lase mii de tineri fără alocație. Domnia Sa a ridicat problema acordării „mai țintit” a acestor indemnizații, mai exact sistarea lor în cazurile în care părinții au venituri mari. Altfel spus, statul nu se mai vede nevoit să susțină familiile în care se câștigă binișor.

Practic, prin aplicarea măsurii, copiii din România nu ar mai fi egali și, judecând din punct de vedere legal, s-ar încălca art. 49 (2) din Constituție, prin care este garantat dreptul la alocație. Se pare însă că prin decizie, în cazul părinților înstăriți, banii s-ar aloca sub diverse forme, cum ar fi vouchere pentru rechizite, și s-ar stabili un nivel minim garantat al indemnizației.

Conform ultimelor statistici realizate la nivel european, suma pe care tinerii noștri o primesc este de 15 ori mai mică decât cea pe care o primesc cei din statele spațiului comunitar. Acest lucru l-am semnalat și într-una din întrebările adresate doamnei Mariana Câmpeanu, în decursul anului trecut, referitoare la necesitatea majorării considerabile și în mod obligatoriu a alocației de stat pentru copii. Răspunsul s-a regăsit ulterior și în declarațiile publice pe care doamna ministru nu a întârziat să le facă și din care reieșea în mod cert că la momentul de față nu există fonduri pentru remedierea problemei semnalate.

Această aserțiune nu este tocmai justă, deoarece în anul 1993, când a fost instituită respectiva formă de venit, de ea beneficiau aproximativ 6,5 milioane de copii, acum fiind doar 3,8 milioane. Ținând deci cont de reducerea numărului beneficiarilor, consider că din același buget ar putea fi posibilă plata unei alocații mărite, fără a se impune privarea altor persoane de aceasta.

Având în vedere și că fertilitatea se află în raport invers proporțional cu nivelul de trai, adică familiile cu o situație materială foarte bună au mai puțini copii, probabil din cei 3,8 milioane, un procent foarte mic, de maximum 5%, ar fi reprezentat de aceia cărora guvernanții au găsit de cuviință că ar fi necesar să le reducă veniturile acordate de stat. Ne întrebăm atunci care ar fi cuantumul „economiilor” obținute dacă nu s-ar mai plăti 42 de lei pentru câteva zeci de mii de copii? Cu siguranță nu atât de mare încât, prin redistribuire către cei defavorizați, să poată acoperi cheltuielile necesare unui trai decent. Ar fi trebuit, de asemenea, să se țină cont și de faptul că, în baza legii privind venitul minim garantat, pentru majoritatea familiilor defavorizate care au copii se acordă ajutoare. Astfel, în situația în care veniturile acestora, care includ și alocațiile micuților, nu ating o limită impusă de 255 lei pentru două persoane, 357 lei pentru trei persoane și așa mai departe, se acordă o sumă lunară pentru atingerea plafonului precizat anterior. Deci redistribuirea indemnizațiilor nu va aduce beneficii în cazul familiilor cu o situație materială precară, deoarece cu aceeași sumă se va diminua ajutorul oferit din partea statului.