Dumitru Niculescu

„Privatizarea CFR Marfă, joc de leapșa voit?!”

Am constatat cu toții eșecul unei importante privatizări ale cărei ecouri vor depăși, cu siguranță, granițele țării mai mult decât eșecul anterior al privatizării Oltchim.

În cazul CFR Marfă lucrurile sunt însă mult mai subtile, procesul de privatizare trezind un interes mult mai mare, în ciuda pierderilor constante ale operatorului feroviar, evident, explicabil prin cota de piață dominantă a acestuia, o atracție pentru orice investitor.

Clauzele contractului de vânzare–cumpărare au fost negociate de Ministerul Transporturilor, în calitate de vânzător, și GFR, în calitate de cumpărător. Pe baza lui, Guvernul a dat o hotărâre în baza căreia privatizarea a devenit un act normativ. Printre clauzele negociate se aflau, după cum afirmă părțile contractului, o serie de condiții suspensive.

Condiția suspensivă este acel eveniment viitor și nesigur de care depinde nașterea unui act juridic, iar neîmplinirea ei împiedică producerea efectelor urmărite de părți la încheierea unui contract. Nu duc la desființarea lui, așa cum a menționat avocatul GFR, ceea ce ne arată că era vorba de o serie de condiții rezolutorii, care au ca efect rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară. Printre aceste condiții erau și obținerea acordului băncilor creditoare ale CFR Marfă cu privire la schimbarea structurii acționariatului și a avizului Consiliului Concurenței.

Un termen de 60 de zile pentru o achiziție de genul CFR Marfă era, categoric, nerealist. De aici și suspiciunile:

1. De ce nu s-au obținut acordurile băncilor creditoare ale CFR? S-au cerut și au fost refuzate?! Greu de crezut că s-au cerut...

2. De ce s-a prevăzut un termen atât de scurt pentru obținerea avizului Consiliului Concurentei și, mai ales, de ce cumpărătorul a acceptat un asemenea termen, vădit nerezonabil?

În momentul de față, din punct de vedere strict contractual, cumpărătorul este în măsură să constate încetarea lui (dacă respectivele condiții erau rezolutorii) ori lipsa lui de efecte (dacă erau suspensive). Aceasta înseamnă restituirea avansului de 20 de milioane de euro și a scrisorii de garanție bancară de 10 milioane de euro. Or, rolul garanției într-un proces de privatizare este acela de a acoperi prejudiciul vânzătorului cauzat de o retragere intempestivă a ofertantului câștigător al concursului de oferte. GFR nu s-a retras și a semnat contractul de vânzare de acțiuni. A plătit avansul și ar fi trebuit să plătească diferența până la 202 milioane de euro, dacă efectele contractului s-ar fi produs. Culpa lipsei acordului din partea băncilor creditoare ale GFR este vina vânzătorului. Lipsa avizului Consiliului Concurenței este datorată tocmai de termenul prea scurt în care avizul ar fi trebuit obținut.

Toate acestea ne îndreptățesc să nu credem că a fost pură incompetență din partea vânzătorului, precum în cazul Oltchim, sau că GFR a vrut să găsească o modalitate contractuală de a nu cumpăra CFR Marfă cu plata integrală. Faptul că doamna ministru Mănescu de la Transporturi a decis restituirea garanției plătite de GFR ar putea fi un răspuns elocvent.