Marius Cristinel Dugulescu

„Problematica avortului în România”

De două decenii, România continuă să se situeze printre țările cu cea mai înaltă rată a avorturilor din lume. Din datele statistice oficiale se poate aprecia că, deși a depășit faza acută din anii 1990–1996, avortul a devenit un fenomen cronic, stabilizându-se între o sută și două sute de mii de avorturi chirurgicale la cerere, declarate, pe an (datele oficiale ale Ministerului Sănătății nu cuprind și numărul de avorturi din clinicile și cabinetele particulare, nici avorturile induse medicamentos). Mai semnificativ decât numărul total al avorturilor, de un deceniu, aproape jumătate dintre sarcini sunt întrerupte prin avort, ceea ce arată că avortul a intrat în practica obișnuită de viață a românilor. Unul dintre cele mai îngrijorătoare aspecte ale fenomenului avortționist din țara noastră îl reprezintă creșterea numărului de avorturi la adolescente. În anul 2008 au fost înregistrate oficial 535 de întreruperi de sarcină la tinere de până la 15 ani.

Progresele mari ale fetologiei și embriologiei umane din ultimii 30 de ani au transformat existența umană în perioada

prenatală dintr-o taină cunoscută doar Creatorului (Ps. 138,13-15) într-un capitol tot mai important al medicinii preventive și terapeutice. Copilul nenăscut este considerat „al doilea pacient”, alături de mamă, în orice sarcină, iar embrionului și fătului i se acordă importanță sporită în deontologia cercetării pe subiecți umani și în textele convențiilor internaționale privind drepturile omului, precum Convenția ONU asupra Drepturilor Copilului sau Declarația Universală a Drepturilor Omului. Există reglementări actuale, cum sunt cele ale Consiliului Europei și ale Asociației Medicale Mondiale, care cer drepturi pentru embrion și făt ca și pentru mamă.

De asemenea, faptul că embrionul sau fătul nu e o parte a mamei, ci o ființă autonomă, o persoană căreia trebuie să-i fie respectate drepturile, pornind de la cel mai important – dreptul inviolabil la viață – este un punct de vedere împărtășit tot mai mult de comunitatea științifică din întreaga lume, ai cărei reprezentanți afirmă că momentul începerii vieții este momentul fertilizării, și nu cel al nașterii.

Cu toate acestea, legislația din România recunoaște total insuficient caracterul personal și ca atare inviolabil al vieții umane înainte de naștere. Noul Cod penal continuă să protejeze viața copilului nenăscut doar începând cu 14 săptămâni, iar reglementările specifice ale Ministerului Sănătății privind întreruperea de sarcină lasă și ele nenumărate porți deschise abuzului dincolo de această limită.

Ministerul Sănătății se face vinovat și pentru faptul că nu a instituționalizat, cu eficiență reală, consilierea femeilor înainte și după avort. Tot prin actuala legislație, medicul este pus în situația nu de a apăra viața, ci de a o distruge, încălcându-și astfel statutul profesional. El este pus în situația de a trata sarcina ca pe o boală a cărei vindecare cere uciderea unui copil și, în ansamblu, să nu poată aplica principiul medical de bază, conform căruia „în primul rând, nu trebuie să faci rău”.