Radu Lambrino

„Problemele cauzate de inadvertențele legislației secundare”

Discuțiile despre necesitatea reformării instituțiilor fundamentale ale statului de drept, precum și apelul repetat din ultimul timp la soluția sesizării Curții Constituționale au adus în atenția opiniei publice multe dintre problemele pe care Constituția României, chiar în varianta revizuită, nu le-a rezolvat. Deși pare, la prima vedere, o chestiune asupra căreia nu există niciun fel de dubii sau de opinii diferite, principiul separației puterilor în stat nu este nici pe departe perfect asimilat de instituțiile României de astăzi.

Conform principiului separației puterilor în stat, unicul organ legiuitor în România este Parlamentul. Așa se și întâmplă în aparență, chiar dacă uneori practica guvernării prin ordonanțe de urgență transformă Guvernul într-o veritabilă instituție legislativă. Dar nu despre această practică a Parlamentului aș dori să atrag atenția astăzi, ci despre o practică mai puțin vizibilă, dar foarte des practicată la un nivel inferior Guvernului, ca ansamblu, anume la nivelul ministerelor și al miniștrilor de resort, așadar, la acel nivel de elaborare și implementare a așa-numitei legislații secundare. După cum se știe, multe dintre legile votate de Parlament au, așa cum e și firesc, un anumit nivel de generalitate care le asigură stabilitatea necesară o anumită perioadă de timp. Pentru a da concretețea necesară legilor, ministerele de resort elaborează norme metodologice de aplicare a legii, acte normative promovate prin hotărâre de guvern sau prin ordin al ministrului. În mod normal, acestea nu ar trebui decât să indice cum se aplică cutare sau cutare lege; în fapt însă sunt numeroase cazurile în care ministerele elaborează norme metodologice care interpretează legea până la

denaturare, ajungându-se astfel în situația ca un minister să se substituie practic Parlamentului ca organ legiuitor. Căci dacă o ordonanță de urgență ajunge până la urmă în Parlament pentru a fi transformată în lege sau respinsă, actele legislative inferioare nu sunt de competența Legislativului și nu pot fi votate de acesta.

Am primit în acest sens mai multe sesizări la cabinetul parlamentar și a trebuit de fiecare dată să explic acest lucru care este cu adevărat greu de înțeles: Parlamentul nu se poate pronunța asupra unor chestiuni din legislația secundară, acestea nefiind de competența forului legislativ. Am adresat în acest sens, și voi continua acest demers în perioada următoare, întrebări miniștrilor de resort în speranța că la nivelul ministerelor pe care le conduc se va înțelege necesitatea corelării legislației secundare cu legile elaborate în Parlament.

La fel de gravă este situația unor reglementări din legislația secundară care pur și simplu nu se corelează între ele, schimbările de garnitură de la nivelul ministerelor odată cu schimbarea miniștrilor provocând probabil dereglări în transmiterea de expertiză de la un mandat la altul. Am primit în acest sens mai multe sesizări care reclamă existența unor inadvertențe în legislația secundară din domeniul mediului, inadvertențe care blochează practic activitatea unor producători din domeniu.