„Proiectul legii educației naționale văzut de un profesor de liceu”
În mod obișnuit, avem rezervat acest interval pentru a ne exprima politic, săptămânal, pe anumite teme.
De data aceasta, am ales să nu vă mai citesc obișnuita declarație politică, ci scrisoarea unui profesor de liceu, care,
așa cum s-a priceput el și fără vreo directivă de la partid, povestește despre sistemul educațional.
Mi-a scris despre reforma mult așteptată în învățământ, despre noua lege aflată în dezbatere de ochii lumii și care se dorește a fi adoptată cu pumnul în gură, despre ignoranță și autosuficiență. E o bucată de realitate, dragi colegi, un fragment pe care vi-l supun atenției aici, în plenul Parlamentului.
„Stimată domnișoară deputat,
Sistemul educațional românesc se confruntă de multă vreme cu probleme grave și foarte grave care trebuie rezolvate, și nu doar ameliorate, așa cum pe ici, pe colo s-a mai încercat până acum. Unele dintre acestea s-au cronicizat și, de aceea, nu mai sunt suficiente doar ajustări de suprafață, ci trebuie realizate modificări de substanță. Acestea trebuie să fie rezultatul unor analize pertinente la care să participe toți factorii implicați în educație.
Reforma educației trebuie să ducă la rezultatele așteptate și în niciun caz nu trebuie să însemne schimbare doar de dragul schimbării. Adoptarea unei noi Legi a educației naționale trebuie să aibă avizul întregii societăți și să reprezinte nu doar voința celor aflați trecător la guvernare, ci și a celor chemați să transpună în realitate prevederile acesteia.
Experiența la catedră de 14 ani îmi dă dreptul de a exprima un punct de vedere critic în legătură cu prevederile Proiectului legii educației naționale care s-a aflat în dezbatere publică un timp atât de scurt.
Modificarea structurii sistemului național de învățământ preuniversitar nu este în acest moment o prioritate. Aceasta ar putea fi eventual modificată doar pentru a include clasa pregătitoare la învățământul primar, deși există și aici numeroase probleme legate de lipsa spațiului educațional adecvat, a mobilierului, a măsurilor de igienă și de siguranță pentru cei mici.
Trecerea clasei a IX-a la învățământul gimnazial va genera numeroase probleme și nici măcar nu va duce la reducerea abandonului școlar. Există numeroase argumente pentru păstrarea clasei a IX-a la învățământul liceal. Nu trebuie să se uite faptul că jumătate din școlile generale din România sunt în mediul rural și acestea sunt lipsite în mare parte de materiale didactice moderne, de cadre didactice calificate, de resurse financiare suficiente. În foarte multe cazuri cunoștințele de cultură generală acumulate de elevii acestor școli sunt superficiale și sunt necesare eforturi susținute din partea elevilor respectivi și a profesorilor de liceu pentru recuperarea în primul an de liceu a decalajelor existente.
În școlile generale din mediul urban nu există spațiul necesar trecerii clasei a IX-a la gimnaziu, în condițiile în care se învață în două și chiar trei schimburi. Dacă mai adăugăm și câteva clase pregătitoare, este mai mult decât evident faptul că nu va exista spațiul necesar. În același timp, ne putem întreba ce se va întâmpla cu spațiile rămase nefolosite la licee. Probabil că o mare parte a acestora nu-și vor mai găsi utilitatea și totuși vor fi necesare resurse financiare semnificative pentru administrarea, întreținerea și conservarea acestor spații excedentare.
Trecerea clasei a IX-a la gimnaziu va duce la abandonarea studiilor de către absolvenții celor 10 clase din mediul rural, aceasta și din cauza faptului că, având deja 16 ani, vor dori să găsească un loc de muncă. Numai că spre deosebire de situația actuală când la 16 ani elevii din învățământul profesional și tehnic au deja o calificare, potrivit prevederilor acestui proiect, elevii care vor absolvi învățământul obligatoriu de 10 clase nu vor avea nicio calificare, ci doar cunoștințe de cultură generală.
În condițiile în care se înregistrează un evident dezinteres față de școală al absolvenților învățământului gimnazial, în special al celor din mediul rural, este de așteptat ca în învățământul liceal să ajungă doar o parte a acestora. Astfel, o rată ridicată a abandonului școlar nu se va mai înregistra la trecerea în clasa a IX-a, ci la trecerea în clasa a X-a. Probabil că unii ar spune că este mai puțin grav acest fapt, deoarece nu mai este învățământ obligatoriu. Dar pe noi ne interesează problema de fond sau doar statisticile?
Programul de tip „Școala după școală” este mai mult decât necesar în condițiile în care părinții sunt din ce în ce mai ocupați, iar elevii sunt lipsiți de supraveghere o mare parte din timpul zilei. Organizarea acestora ar face ca timp de câteva ore, după încheierea cursurilor, elevii să rămână în școală pentru a-și face temele, pentru consolidarea cunoștințelor, pentru activități sportive. Aceste programe ar putea fi posibile la gimnaziu doar dacă se păstrează actuala structură a sistemului național de învățământ. În condițiile trecerii la gimnaziu atât a clasei pregătitoare, cât și a clasei a IX-a, organizarea acestora este o utopie, dată fiind inexistența spațiilor și dotărilor materiale necesare.
Introducerea curriculumului bazat pe cele opt competențe-cheie nu trebuie să însemne reducerea numărului orelor de studiu sau desființarea disciplinelor care ar trebui să contribuie tocmai la formarea acestor competențe. Nu pot să existe competențe în afara cunoștințelor. Competențele se pot forma doar dacă se bazează pe cunoștințe. În același timp, descongestionarea materiei de studiu trebuie să se facă în așa fel încât elevii să-și poată însuși suficiente informații pe baza cărora să-și poată forma apoi competențe.
Formarea celor opt competențe-cheie nu se va putea realiza în majoritatea școlilor din mediul rural în condițiile în care nu există calculatoare, nu există rețea de internet, nu există material didactic și nu există nici măcar personal didactic calificat și motivat.
Lăsarea la dispoziția cadrului didactic a 25% din timpul alocat disciplinei pe care o predă poate constitui un avantaj pentru profesor doar în situația în care efectivul de elevi de la clasă nu este foarte numeros. Profesorul ar putea folosi eficient timpul avut la dispoziție pentru învățare remedială, pentru consolidarea cunoștințelor sau pentru obținerea de performanțe superioare doar dacă la clasă nu ar fi mai mult de 20 de elevi, iar numărul de ore alocat disciplinei de studiu ar fi de minimum două. În condițiile în care în clasele de liceu există 30 de elevi, iar unele discipline au alocată o singură oră pe săptămână, lăsarea la dispoziția profesorului a 25% din timpul alocat disciplinei nu mai reprezintă niciun avantaj. În plus, cum ar putea un profesor de liceu, care are în încadrare 18 clase a câte 30 de elevi, să întocmească planuri individuale de învățare pentru fiecare elev? Cred că oricine își poate da seama că așa ceva este imposibil în condițiile în care un profesor de liceu elaborează zilnic sau măcar săptămânal proiecte didactice, planificări pe unități de învățare, fișe de lucru, teste de evaluare, realizează proiecte și portofolii care necesită un mare volum de muncă și consumă foarte mult timp.
Evaluarea transdisciplinară introdusă la finalul clasei a IX-a și la examenul de bacalaureat va avea o singură consecință pozitivă pentru sistemul de învățământ, și anume faptul că elevii nu vor mai ști exact de unde anume să copieze, în condițiile în care o probă scrisă la examenul de bacalaureat va cuprinde, de exemplu, noțiuni din istorie, geografie, economie, sociologie, psihologie. Nu este deloc clar cum se vor realiza aceste evaluări, cine va elabora subiectele de examen, cine va face evaluarea. E greu de imaginat o astfel de probă de evaluare și e greu de crezut că un elev ar putea să se pregătească la atât de multe discipline pentru un astfel de examen.
Introducerea portofoliului educațional nu mi se pare a fi una dintre măsurile care se impun a fi luate pentru a se îmbunătăți calitatea învățământului românesc. Dimpotrivă, prin introducerea acestuia, munca profesorilor va deveni și mai greoaie, iar o mare parte din timpul necesar pregătirii activităților didactice va fi pierdut cu întocmirea a tot felul de înscrisuri, adeverințe, situații statistice, planuri individualizate de învățare, adrese către părinți. Totodată, în unele unități de învățământ se va pune problema imposibilității păstrării și depozitării a sute sau mii de astfel de portofolii pe parcursul a mai multor ani de studiu, în condițiile în care spațiile din unitățile școlare din învățământul gimnazial vor fi supraaglomerate.
Pentru a avea un sistem educațional performant, România trebuie să aibă și un corp profesoral de calitate. Există și vor exista întotdeauna profesori cu vocație, care fac această meserie nobilă cu pasiune, cu devotament, cu spirit de sacrificiu. Dar nu toți profesorii pot fi eroi. Mulți dintre colegii pe care i-am avut în cei 14 ani de activitate la catedră, deși erau foarte bine pregătiți profesional și aveau vocație de dascăl, nu au putut să reziste mai mult de 2-3 ani și au căutat locuri de muncă mai bine plătite. Este o realitate faptul că, în ultimii ani, din ce în ce mai puțini tineri îmbrățișează cariera didactică. Sacrificiile sunt prea mari, iar satisfacțiile sunt tot mai puține. Atâta timp cât nu sunt încurajați să intre în sistem cei mai buni absolvenți de învățământ superior nu vom putea avea în România un învățământ de foarte bună calitate. Îmbunătățirea calității formării inițiale nu rezolvă decât o parte a problemei. După 2-3 ani de activitate, tinerii profesori vor proceda la fel ca și până acum și vor pleca spre alte domenii care oferă mai multe satisfacții. Doar cu vorbe frumoase, cu promisiuni fără acoperire în fapte, absolvenții de calitate nu vor veni în învățământ.
În loc să existe preocuparea pentru a face meseria de profesor cât mai atractivă, în loc să se facă eforturi în direcția motivării profesorilor pentru a-și face în mod ireproșabil datoria la catedră, acum se încearcă desființarea titularizării în învățământ și, prin aceasta, punerea sub semnul întrebării a stabilității pe post a profesorilor care și-au câștigat posturile prin concurs. De ce este atât de greu de înțeles pentru factorii responsabili din MECTS faptul că există o mare deosebire între angajarea unui muncitor într-o societate comercială și angajarea unui profesor într-o unitate de învățământ care aparține statului român? Ar trebui să fie clar pentru toți că profesorii aparțin sistemului de învățământ românesc și că ei prestează serviciu public în folosul statului român și al întregii societăți. Responsabilitatea pentru angajarea profesorilor nu poate fi lăsată la latitudinea unor persoane care nu pot să facă întotdeauna deosebirea între interesul personal și interesul public.
Titularizarea înseamnă pentru un profesor ceea ce înseamnă inamovibilitatea pentru magistrați. Profesorul titular știe că trebuie să fie preocupat doar de munca sa, că trebuie să-și facă cu prisosință datoria, că trebuie să construiască pentru viitor și să sfințească acel loc fără să se teamă de imixtiuni ale mediului politic sau de antipatii personale. Cred că lăsarea la latitudinea directorului și a comunității locale a atribuțiilor de recrutare, motivare și disponibilizare a personalului didactic va avea consecințe grave asupra calității învățământului românesc.
Doar o parte dintre modificările referitoare la conducerea unităților de învățământ pot fi considerate ca acceptabile. Astfel, poate fi o măsură bună cooptarea în consiliul de administrație a unui număr mai mare de părinți și de reprezentanți ai consiliului local. Dar este foarte important să se găsească și modalitățile de a-i convinge pe aceștia să participe la ședințe și să se implice în activitatea unității de învățământ. Și până acum în consiliul de administrație erau
incluși un reprezentant al părinților și un reprezentant al consiliului local, dar aceștia nu participau deloc sau doar sporadic la ședințe. Dacă și în viitor lucrurile vor sta la fel, există riscul ca activitatea acestui organ suprem de conducere a unității de învățământ să se blocheze.
O măsură bună mi se pare și interdicția ca directorul să nu poată fi și președinte al consiliului de administrație, astfel evitând-se un posibil conflict de interese. În legătură cu interdicția pentru director de a fi membru de partid, consider că prin aceasta nu se va realiza depolitizarea sistemului de învățământ atâta timp cât inspectorii sunt numiți politic, iar directorii sunt obligați să pună în practică deciziile inspectorului școlar. Prin această măsură se interzice de fapt să se promoveze în unitățile de învățământ o altă politică decât cea a partidului aflat la guvernare.
Studiind cu foarte mare atenție prevederile acestui proiect am constatat că liderul de sindicat are mult mai puține atribuții la nivelul unității de învățământ. Rolul său de observator la ședințele consiliului de administrație nu mai este explicit precizat, ca și participarea sa la luarea altor decizii importante luate la nivelul conducerii unității de învățământ.
La fel de îngrijorător este faptul că nu se precizează rolul extrem de important pe care trebuie să îl aibă consilierul psihopedagog în cadrul unității de învățământ și, mai mult, nu este nici măcar prevăzută obligativitatea ca în fiecare unitate de învățământ de stat cu personalitate juridică să existe un consilier psihopedagog.
Consider că acest proiect trebuie supus unei dezbateri publice reale și desfășurate într-o perioadă de timp care să permită tuturor factorilor interesați să contribuie la îmbunătățirea sa și la găsirea celor mai bune soluții pentru rezolvarea problemelor aflate deja în divergență.
Profesor Daniel Mălăelea, Colegiul Tehnic Media – București
*
„Dosarul Ridzi – un subiect «rătăcit» prin sertarele Comisiei juridice” Doamnă președinte,
Încep prin a vă semnala faptul că, în timp ce Senatul a dat aviz favorabil cererii DNA de încuviințare a arestării senatorului Cătălin Voicu, iar Consiliul Superior al Magistraturii a avizat reținerea și arestarea judecătorului Florin Costiniu, dosarul fostului ministru PDL, Monica IacobRidzi pare că s-a „rătăcit” pur și simplu prin sertarele Comisiei juridice.
În cazul în care nu vă mai amintiți, DNA a cerut o percheziție informatică pentru rechizitoriul acestui dosar, după ce comisia parlamentară de anchetă pe care am condus-o a descoperit și confirmat cheltuirea abuzivă a banului public. Deși DNA așteaptă în continuare avizul Parlamentului, dosarul trenează la Comisia juridică de mai bine de trei luni, pe baza unui argument hilar: e nevoie de punctul de vedere al doamnei Ridzi, care nu se poate deplasa, fiind în concediu prenatal. Regulamentul Camerei Deputaților nu prevede însă nici prezența obligatorie la audieri a fostului ministru al tineretului și sportului și nici necesitatea unui punct de vedere scris.
Profitând, probabil, de faptul că atenția opiniei publice este îndreptată spre alte dosare răsunătoare, amânați cu bună știință un act procedural banal, care putea fi îndeplinit indiferent de situația doamnei Ridzi. În toate celelalte situații similare, analizate de Comisia juridică, am observat că ați fost foarte vocală și ați cerut de fiecare dată maximum de operativitate, bazându-vă evident pe faptul că partidul din care faceți parte deține președinția acestei comisii. De această dată însă, fiind în discuție colega dumneavoastră de
la PDL, observ că nu mai sunteți la fel de motivată în a cere urgentarea finalizării raportului, iar avizul așteptat de DNA pentru continuarea anchetei întârzie să fie dat.
Vă amintesc că funcția pe care o dețineți nu servește exclusiv partidului din care faceți parte, președinția Camerei Deputaților fiind mai presus de interesele de moment ale unora sau altora care vă solicită amânări, diversiuni și ocolișuri procedurale.
Consecventă abordării politice asumate de Partidul Național Liberal și probate de grupul nostru parlamentar de la Senat în cazul Voicu, conform căreia nimeni – nici măcar un fost ministru PDL! – nu poate fi mai presus de lege, vă cer să vă exercitați atribuțiile de președinte al Camerei Deputaților, pentru a asigura bunul mers al anchetei penale în cazul colegei dumneavoastră de partid, Monica Iacob-Ridzi.
Vă solicit, în consecință, să luați atitudine publică, să invocați din nou nevoia de operativitate a colegilor dumneavoastră de la Comisia juridică și să le reamintiți prevederile Regulamentului Camerei, potrivit cărora nu este nevoie de prezența doamnei Ridzi pentru acordarea avizului cerut de DNA.
*
## „România discriminării”
Încep declarația politică de astăzi cu o concluzie extrem de tristă a persoanelor cu dizabilități în numele cărora am primit o scrisoare de luare-aminte: „Cel mai mare handicap al persoanelor cu probleme locomotorii îl constituie faptul că trăiesc în România”.
Mi se spune în scrisoare că trebuie să luăm atitudine, pentru că lipsa de respect, de atenție și de prețuire chiar a escaladat limitele și astăzi persoanele cu dizabilități trăiesc drama de a nu avea acces în mijloacele de transport în comun, în blocurile de apartamente sau în magazine și bănci. Toate astea se întâmplă din cauza indolenței autorităților și răutății oamenilor.
Am aflat cu stupoare că sunt șoferi de autobuze care nu vor să coboare rampele de acces când văd în stație o persoană în scaun cu rotile, în ciuda faptului că vehiculul este dotat cu această rampă specială. La fel, administratorii blocurilor unde locuiesc persoane cu handicap locomotor amână la nesfârșit construirea rampelor pentru scaunele cu rotile. Prin urmare, discutăm despre rea-voință și lipsă de preocupare pentru o problemă reală a celor care nu au posibilitatea să se deplaseze fără ajutor.
Aduc această chestiune în atenția colegilor mei deputați din două motive: unul, că este de datoria noastră să legiferăm mai concret și punctual problemele de acest fel, poate chiar cu sancțiuni mai consistente pentru cei care încalcă legea, și, doi, pentru că nu văd astfel de rampe de acces nici aici, la Parlament, ceea ce mi se pare sfidător. Nu văd cum am putea pretinde asta unui magazinaș de cartier, când o instituție ca a noastră improvizează rampe când este cazul sau se cară pe brațe cărucioarele atunci când primim vizita organizațiilor de profil, așa cum s-a mai întâmplat.
Atrag atenția tuturor asupra acestui comportament total nepotrivit față de persoanele cu dizabilități, care le provoacă o și mai mare suferință. În acest context, mi se par utopice proiectele de integrare în societate a acestora, când noi nu le punem la dispoziție elemente strict necesare traiului de zi cu zi și le condamnăm la izolare sau la veșnicul apel la o rudă, un prieten sau un trecător binevoitor pentru a-i ajuta să urce o scară sau să intre într-o clădire.
Categoriile de dizabilități sunt numeroase și la fiecare dintre ele este vizibilă lipsa de preocupare, semnalată și de nevăzătorii și persoanele cu deficiențe de auz, spre exemplu. Singurele care își dau interesul cu adevărat sunt organizațiile naționale și locale pe care și le constituie aceștia sau
ONG-urile de profil, ceea ce mi se pare foarte puțin. Este cazul să depunem tot efortul pentru a face funcționale reglementările care sunt în vigoare, de altfel, și să civilizăm prin lege România care discriminează.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.