Ioan Munteanu

„Protejarea persoanelor în vârstă”

„Cine n-are bătrâni să-i cumpere!” Dar cine are știe oare să-i prețuiască? Posibil. Dar în România? Cu siguranță, lucrul e valabil pentru lumea civilizată, nicidecum pentru țara noastră, aici unde mulți oameni se sting și mor de sărăcie, de griji și de nevoi, de boală și de inimă rea.

În Japonia, de exemplu, există un adevărat cult al persoanelor în vârstă, aprecierea și respectul fiind direct proporționale cu numărul de ani. Exact ca și în cazul vinului,

cu cât e mai vechi, cu atât e mai valoros. La fel se întâmplă chiar și în Turcia, țară în care familia și persoanele de vârsta a treia se află în centrul politicilor de protecție socială.

La noi, ca la nimenea! Îmi amintesc cât de zgârciți au fost guvernanții, de-a lungul anilor, atunci când se punea problema acordării de drepturi compensatorii pentru veteranii și văduvele de război. Deși era vorba doar de câteva mii de supraviețuitori, mai târziu doar de câteva zeci, nu s-au găsit resurse – nici bănești, dar nici sufletești – pentru a le răsplăti eforturile și sacrificiile. La fel se pune problema și acum, când ultimii dintre condamnații politici sau deportații regimului comunist ar trebui să fie tratați cu respect și considerație. Dincolo de bani, acești martiri ai neamului au nevoie de recunoașterea sacrificiilor, de demnitate și, mai ales, de vorbe calde și bune.

Din păcate, omenia și grija față de semeni au cam dispărut de la români. Satele sunt tot mai nelocuite, și asta nu doar pentru că mulți oameni au plecat în străinătate ca să-și încerce norocul, cât mai ales pentru că bătrânii se prăpădesc singuri, uitați de lume. A se vedea cazurile prezentate în programele de televiziune, care sunt de-a dreptul cutremurătoare!

Legea care se referă la protecția persoanelor în vârstă este cuprinzătoare și promițătoare, dar foarte puține dintre prevederile ei se regăsesc în realitate. Câte dintre primăriile din țară se ocupă efectiv de cei fără adăpost, fără ajutor, fără foc în vatră, părăsiți de copii, aflați la capătul puterilor? Foarte puține, cu siguranță. Ce servicii sociomedicale, ajutor pentru menaj, servicii de îngrijire–infirmerie la patul persoanei bolnave? Ce consultații și îngrijiri stomatologice li se oferă, când bieții oamenii n-au cu ce mânca o bucată de pâine? Câți dintre ei beneficiază de măsurile de securitate socială despre care se scrie în lege?

Nu cred că există multe țări în Europa în care prețul medicamentelor să reprezinte peste 50% din pensie, al serviciilor curente mai bine de 75%, iar mulți dintre pensionari să aibă sub 500 de lei pe lună. O fi având statul român multe alte „priorități” ca să mai acorde vreo atenție celor care, și așa, nu mai au mult de trăit, dar indiferența și lipsa de preocupare pentru cei în vârstă sunt umilitoare și de neiertat. Din păcate, e greu de reparat ceea ce s-a distrus, ceea ce nu a fost în atenția decidenților politici în ultimii 25 de ani.