Vasile Popeangă

„Reforma foamei 2”

Era odinioară un om atât de sărac încât n-avea după ce bea apă. Singura sa avere o constituia un măgăruș, rămas moștenire de la taică-său. Venind iarna, nu i-a mai putut cumpăra fân destul și, în fiecare zi, rația măgărușului devenea din ce în ce mai mică. Într-o zi, îi mai rămăseseră doar două paie. Omul nostru le luă, hotărât să i le ducă și pe-alea măgărușului. Mare surpriză avu însă când, intrând în grajd, găsi măgărușul mort de foame. Atunci, răbufni cu năduf: „Ce măgar prost! A murit tocmai când se învățase cu postitul...!”.

Cam așa și cu puterea neputincioasă de la cârma României de azi: taie tot, ia șapte piei de pe omul de rând și își macină gureșă uimirea când românul face dovada că s-a cam săturat de o conducere mai proastă decât puiul de măgar!

Nu de mult, adică în ziua în care debutase protestul de la Ministerul Finanțelor, un cunoscut coleg portocaliu la suflet și gândire – atât de cunoscut, încât mi-e și jenă să-i amintesc numele... – dădea o declarație din care îi răzbătea o uimire atât de naivă, încât îți venea să-i dai biberonul cu lapte și untură de pește, ca să crească mare și deștept! Și zicea colegul nostru, arătându-și măsura inteligenței, că este foarte uimit că, timp de 20 de ani, finanțiștii nu și-au arătat nemulțumirile și tocmai acum, când li s-au redus veniturile cu cel puțin 60%, i-a apucat protestul!

Nu știu de ce, dar înclin să cred că, în colegiul din care provine, mulți dintre cei care au considerat că-i reprezintă și l-au votat pe colegul nostru cel debordant de inteligent au fugit să găsească repede un loc de dat cu capul! Căci întocmai ca proprietarul măgarului antepomenit, colegul care se mira de zor în fața unor microfoane nu putea să-și închipuie că, dacă n-are ce mânca, un om poate să moară de foame! Asta e: gândire portocalie cu premeditare, care arată cât de desprinși de realitate au devenit PDL-iștii și acoliții lor de când sunt la cârma țării! E o dovadă că au stat prea mult la putere și că, spre binele nației acesteia multimilenare, e timpul să plece și cel puțin 50 de ani să nu mai audă nimeni de ei, până nu coboară cu picioarele pe pământ! Căci cu gândirea Mariei Antoaneta vor păți la fel – e cunoscută replica dată de aceasta când parizienii, înfometați, au strigat în fața palatului Tuilleries: „N-avem pâine!”, iar în suverana-i prostie, care avea s-o ducă și la eșafod, a replicat: „Nu-i pâine? Atunci, să mănânce cozonaci!”.

Căci frivolitatea puerilă a cârmuitorilor, hoția ridicată la rang de politică de stat, indiferența regală față de suferințele poporului, stilul de gândire și de viață care ruinează o națiune, așa cum a dovedit și familia Ceaușescu (deși din ce în ce mai mulți români se-ntreabă de ce i-am dat jos, dacă o ducem mai rău!), au un singur drum – bineînțeles, simbolic – de la palat la eșafod. Așa că, de la Eschil citire: „Aspru e poporul când scapă de nenorocire!”

*