Constantin Avram

„Regionalizarea României – drum spre progres și bunăstare sau pericol de dezmembrare a statului național unitar român?!“

Anunțat drept unul dintre cele mai importante proiecte ale României, procesul de regionalizare presupune reîmpărțirea administrativ-teritorială a țării, prin adăugarea unui nivel suplimentar de unități administrative, și anume regiunile cu personalitate juridică. Practic, anumite competențe care acum se află la nivel central vor fi transferate la regiuni: economie, fonduri europene, afaceri, infrastructură, sănătate, mediu, educație, agricultură, cultură, turism, protecție socială, amenajarea teritoriului, situații de urgență, tineret și sport.

În prezent, majoritatea statelor europene au guvernare pe mai multe niveluri, diferite de la stat la stat, în funcție de nevoile și caracteristicile fiecăruia. Putem oferi poate doar câteva exemple: federalismul din Germania, regiunile Italiei, sistemul pe trei niveluri din Polonia (comune, districte și voievodate) sau regiunile din Franța.

În România, procesul se află într-o perioadă de identificare și de conturare a celor mai viabile alternative care să se plieze cel mai bine pe structura și interesele sale. Dezbaterile despre modul în care va arăta structura administrativă a României în urma procesului de regionalizare sunt diverse, însă un lucru este clar: trebuie luate în calcul toate componentele acestei problematici, plecând de la numărul acestor regiuni, prerogative, bugete etc. Plecând de la exemplele statelor europene în domeniul regionalizării și descentralizării, putem identifica, evident, atât avantaje, cât și riscuri, însă cred că este de datoria noastră, a tuturor, să identificăm acele formule care să ofere cel mai coerent model de regionalizare pentru România, adaptat realităților și nevoilor reale, autentice ale contextului autohton.

Creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene, programe de dezvoltare regională mai coerente, o cunoaștere mai bună a nevoilor cetățenilor sau o mai bună gestionare a resurselor publice, acestea sunt doar câteva dintre avantajele acestui proces.

Există, evident, și riscuri, iar din punctul meu de vedere principalele provocări ale acestui proces vor fi: dezvoltarea aproximativ egală a regiunilor, reducerea birocrației sau alocarea echitabilă a resurselor în interiorul regiunilor.

Este nevoie, astfel, de o transparență majoră pentru ca fiecare cetățean să înțeleagă cât mai corect cadrul general al procesului de regionalizare și modul în care acesta va produce atât schimbări, cât și noi oportunități în viața fiecăruia.

Au fost propuneri succesive, în anul 2004, prin Legea nr. 315/2004 adoptată de Parlament, care a propus dezvoltarea regională a României, cu 8 regiuni pe structura actuală a județelor, și care răspundea oarecum numai criteriilor economice.

În 2009, UDMR, aliatul PDL la guvernare, a venit cu o propunere legislativă pentru 16 regiuni, cuprinse în 5 macroregiuni, aprobată tacit în Senatul României. Evident că în Camera Deputaților a căzut, iar ideea a stârnit râsul majorității, dar a mulțumit o parte a celor care mai visează la revizionismul maghiar. Ce nu înțelegem este legat de faptul că regionalizarea pentru unii înseamnă simpla divizare a unui spațiu economic al unor state suverane în zone administrativteritoriale care să aducă decizia mai aproape de cetățean.