Gheorghe Ana

„Regionalizarea României – interes național sau electoral?”

Tradițional, teritoriul României a fost organizat (împărțit) administrativ pe cătune, sate, comune, așezări urbane (târguri, orașe, municipii) și județe.

Această organizare teritorială a fost găsită de regele Carol I, primită de la Al.I. Cuza și așa a păstrat-o. Așa au păstrat-o și urmașii săi la tron și nu i-a trecut niciunuia vreo năstrușnicie prin cap să facă o nouă organizare teritorial-administrativă împrumutând modele de la nemți, de la francezi sau de aiurea. De fapt, nici Al.I. Cuza nu a fost original. Împărțirea teritoriilor românești în județe este atestată documentar încă de la 8 ianuarie 1392. Atunci, printr-un hrisov domnesc, Mircea cel Bătrân a numit „ținutul Vâlcii” județ. În graiul românesc, cuvântul județ îmbracă semantici foarte diferite.

De la judecată, proces, dezbatere juridică la judecată logică și de la unitate administrativ-teritorială în componența căreia intră mai multe comune și orașe, la judecător, județi și jurați sau la căpetenii de ținut, guvernatori sau staroste. Și în Moldova Evului Mediu tot județul era unitatea teritorialadministrativă de organizare.

Putem consemna după Primul Război Mondial, conform noii hărți a României, trei perioade distincte care reflectă situația administrativ-teritorială a României interbelice. Astfel, în perioada 1918–1925, s-a păstrat specificul organizărilor administrativ-teritoriale existente în provinciile istorice unite cu Vechiul Regat, constituit la 1859 ca Principate Unite și apoi la 1881 ca regat, și asta până la legea de unificare administrativă din 14 iunie 1925, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1926. Prin această lege s-a stabilit o organizare unitară din punct de vedere administrativ la nivelul întregului regat, județul fiind unitatea de bază.

A doua perioadă este cea cuprinsă între 1926 și 1938, forma de organizare administrativ-teritorială a României în această perioadă statornicindu-se prin Constituția din 1923 și prin legea de unificare administrativă din 1925. Teritoriul României a fost împărțit în 71 județe și 489 de plase cu 8.879 de comune. Rezultă de aici că aceste unități administrativteritoriale erau de mică suprafață (max. 8.000 m²) și prin împărțirea la rândul lor în plase nu-l obligau pe cetățean la prea mari deplasări, subsidiaritatea fiind adusă până aproape de „bătătura” lui.

Cea de a treia perioadă o putem include în intervalul 1938–1944 și chiar până în 1950, în care, fără ca județele să fie desființate, ele se subscriu unor ținuturi cu definire istorică, și anume: Argeș, Crișuri, Dunăre, Jiu, Mare, Mureș, Nistru, Prut, Suceava, Timiș.

După 1950 s-a trecut la modificări radicale, mai exact la 6 septembrie 1950, prin Legea nr. 5, au fost desființate județele redundante (58), ca și cele 424 de plase, fiind înlocuite cu 28 de regiuni, justificarea formală, dar s-a dovedit până la urmă că și reală, era că trebuia făcută o împărțire pe ținuturi mai mari, astfel încât prin programele de dezvoltare să se ajungă la o echilibrare a dezvoltării economice, culturale și sociale. Pentru aceleași considerente s-a redus la 18 numărul regiunilor, dispărând sau transformându-se unele.