Liliana Mincă

„Reglementarea juridică a integrării și respectării principiului egalității de șanse pentru femei și bărbați și reprezentare echitabilă și echilibrată a femeilor și bărbaților la toate nivelurile decizionale”

Așa cum știm, în cadrul Comisiei Constituționale a fost demarat procesul de cosmetizare a Legii fundamentale a statului român, Constituția. Am văzut care sunt tezele politice ale reprezentanților puterii, dar și cele ale opoziției, privind revizuirea Constituției. Prima concluzie a fost că se vizează o revizuire pe ici pe colo și în punctele esențiale pentru interesele unor grupări politice și mai puțin o primenire temeinică a Constituției. Nu am văzut, spre exemplu, nicio propunere de consolidare a Legii fundamentale prin care să se reglementeze clar, fără echivoc, egalitatea de șanse. În România, retorica pare să fie un act de excelență, iar practica, aplicarea legilor, cu sau fără lacune, este trecută la erată. Și aceasta se întâmplă de câteva decenii. Clasa politică riscă să devină hilară dacă va continua să vorbească despre statul de drept cu aceeași retorică impecabilă, dar promulgând legi șchioape sau făcute la normă, pentru a fi încălcate.

Egalitatea de șanse pentru femei și bărbați a devenit o teză politică, asemenea infrastructurii rutiere a României, în care guvernele precedente au îngropat miliarde de euro. Sunt frumoase pe hârtie, în diverse rapoarte, dar, în realitate, nu există. Ne-am obișnuit să emitem legi de bibliotecă, menite să fie abandonate în praful uitării sau al ignoranței, în detrimentul unor acte normative cu adevărat imperative, aplicabile. În ritmul acesta, legile adoptate în Parlament și promulgate ulterior riscă să devină compuneri de vacanță menite să fie ignorate de către societate, în virtutea unui drept cutumiar nociv (obișnuința de a le ignora), adică să fie tratate doar ca teme de dispută la șezători. Pentru a sublinia antagonismul dintre retorică și practică în România, ca stat de drept, avem ca azimut egalitatea de șanse.

În conformitate cu art. 16 alin. (1) și (3) din Constituția României în vigoare, Legea nr. 202/2002, republicată în 2007, privind egalitatea de șanse între femei și bărbați definește, la art. 4, formele discriminării de gen și egalitatea de șanse. Mai mult decât atât, în aceeași lege, la art. 5, se precizează clar: „În materia reglementată de prezenta lege dispozițiile prevăzute la art. 4 prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, iar în caz de conflicte în domeniu prevalează dispozițiile menționate.” În Hotărârea Guvernului nr. 10 din 9 ianuarie 2013 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, de asemenea, la art. 3 lit. c) se menționează că ministerul elaborează politicile și planurile naționale de acțiune și se preocupă de integrarea și de respectarea principiului egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați. Exemple de acte normative care par să reglementeze egalitatea de șanse pot fi foarte multe. Cu toate acestea, în România, nu există egalitate de șanse între femei și bărbați. Art. 23 din Legea nr. 202/2002 vorbește de obligativitatea reprezentării echitabile, echilibrate, paritare a femeilor și a bărbaților la toate nivelurile decizionale din instituțiile statului. Cu toate acestea, România se află sub auspiciile patriarhatului. Egalitatea de șanse continuă să rămână încarcerată în hotarele retoricii. Egalitatea de șanse a devenit doar un strai de zile mari pe care, la momente potrivite, îl scoatem pentru îmbrobodirea societății civile sau pentru defilarea în fața comunității europene, după care îl reascundem pe termen nedefinit în scrinul uitării. Așa se