Vasile Filip Soporan

„Regretele dramei inexplicabile și lecția dragostei și înțelegerii”

Din păcate, din experiență proprie, pot să vă spun că drama vine pe nesimțite, într-o zi ce pare pentru început obișnuită, în care cei dragi sunt aproape de tine, firesc, natural și obișnuit, fără să simți că ceva se va întâmpla și te va marca pentru tot restul vieții. Am trăit și trăiesc alături de cei dragi, care au mai rămas, o dramă personală, în care mereu îmi spun că putea fi altfel decât acel unic și dramatic eveniment. Îmi reproșez că n-am făcut nimic sau nu am putut să fac nimic pentru ca ei să poată să rămână firesc, natural și alături de noi, cu bucuriile, răutățile și suferințele comune care ne-au fost date sau pe care eu le-am adus, din păcate, prin serviciul public în care m-am angajat, de bunăvoie, cu bună-credință și cu dorința sinceră de a sluji. Simt din ce în ce mai intens că răutățile nu au dispărut, că ele se manifestă mai intens și mai sofisticat, iar eu încerc – nu știu dacă și reușesc – să diminuez suferințele familiei rămase.

Nu știu care au fost gândurile Președintelui Poloniei la urcarea în avion, ale distinsei sale soții, ale elitei militare, ale elitei politice, ale celor care au făcut istoria. Sunt convins că ele au fost legate de împlinirea datoriei. Ce a apărut și ce poate să apară în aceste momente? Drama, șocul, încremenirea, durerea, lacrimile, părerea de rău, recunoașterea meritelor sau negarea lor, solidaritatea sau izolarea egoistă, speranța sau renunțarea, înțelegerea sau reaua-credință, conlucrarea sau dezbinarea, dragostea sau ura, bunătatea sau răutatea, dăruirea sau indiferența.

De ce am amintit aceste stări? Manifestarea sau lipsa acestora poate să definească starea de a fi sau starea de moment a unei națiuni. Exprimarea unor puncte de vedere referitoare la acest dezastru, unele legate de dorința de a asigura un asemenea zbor pentru întreaga clasă politică românească, mă pune serios pe gânduri asupra stării în care ne aflăm, în care ura a devenit o dominantă la nivelul funcționării societății românești. Pornind de la această stare și de la efectele acesteia asupra românilor și României, consider că începutul reconstrucției societății ar trebui să înceapă de la marea schimbare de care avem nevoie, ca popor și ca națiune, aceea care va începe în momentul în care cetățenii și indivizii din instituțiile de marcă ale țării vor începe să se iubească unul pe celălalt sau, cel puțin, pentru început, vor începe să se respecte.

În acest sens, aș citi pentru unii și reciti pentru alții, una dintre cele mai frumoase pagini din Epistola Sfântului Apostol Pavel, Întâia către Corinteni, cea care se referă la Iubire: „Iubirea rabdă îndelung; iubirea se dăruie, ea nu invidiază; ea nu se trufește, nu se îngâmfă; ea nu se poartă cu necuviință, nu-și caută pe ale sale, nu se întărâtă, nu ține în seamă răul, nu se bucură de nedreptate, ci de adevăr se bucură; pe toate le suferă, pe toate le crede, pe toate le nădăjduiește, pe toate le rabdă; iubirea niciodată nu se trece. Și acum rămân: credința, nădejdea, iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea.”