Marius Rogin

„Relația dintre mass-media și putere”

Figura principală în actuala „societate a spectacolului” este „actorul”, adică cineva care se expune vederii publicului, care desfășoară un show în fața spectatorilor. „Actorul” este un factor public care prin felul în care se pune în scenă menține buna dispoziție a publicului. El reprezintă o formă de existență care își rânduiește viața astfel încât să fie permanent în văzul public. În societatea contemporană, „actorul” a devenit personajul principal și favoritul publicului, iar această schimbare semnalizează destrămarea comunității și înlocuirea ei prin aspectul public. Oamenii nu se mai strâng în comunitate, ci s-au risipit într-un public efemer și capricios, iar datorită faptului că actorul a ajuns să fie cel care determină mersul lucrurilor, realitatea este înscenată ca o suită neîntreruptă de imagini.

Oamenii trăiesc realitatea pe ecranele televiziunii, diferența dintre realitate și imaginea prezentată dispare. Exacerbarea acestei stări de lucruri are loc astăzi în viața politică a Italiei. A avut loc un „puci al mediilor de informare”. Un partid politic, cel al lui Silvio Berlusconi, marele mogul al mass-media, a oferit o alternativă total nouă, care nu mai este cea dintre o dreaptă și o stângă parlamentară, ci aceea dintre politică și mediile de informare.

Acest mare complex politico-informațional a realizat o adevărată artă a dirijării de la distanță, un fel de cibernetică sociopolitică împotriva căreia nicio rezistență de durată nu pare a fi posibilă. Telecomanda aparține domeniului reflexelor condiționate, și nu celui al vreunei gândiri democratice.

Această tendință prin care televiziunea alterează politicul a început să se manifeste și în societatea românească: fosta putere manipula propriu-zis, adică sălbatic, rudimentar, prin TVR, aservindu-și-o. Acum, manipularea e soft, spontană, obiectivă: televiziunea flatează atât personalul politic, cât și publicul, devenind adevăratul cadru de desfășurare a vieții publice, o agora electronică.

Creatorii Constituției americane au considerat că o presă liberă este o componentă esențială a unei guvernări democratice. Astfel, ei au stipulat în primul din cele zece amendamente ale drepturilor omului: „Congresul nu va elabora nicio lege care să limiteze libertatea cuvântului sau a presei.” Nu s-a spus însă nimic despre datoria presei de a fi „fair”, obiectivă sau reprezentativă.

Ideea presei ca reprezentantă a poporului a devenit un lucru de la sine înțeles, cu care majoritatea jurnaliștilor operează și care pătrunde în fiecare detaliu al muncii lor de zi cu zi. În 1947, Comisia pentru Libertatea Presei a declarat că presa trebuie să furnizeze o descriere reprezentativă a grupurilor componente ale societății.

Unii universitari au legat această ultimă formulare de conceptul reprezentativității din știința politică. Astfel, presa ajunge să aibă un rol asemănător aspectelor formale ale unei guvernări reprezentative, cum ar fi Legislativul și Executivul. De fapt, ideea presei ca a patra putere în stat este direct legată de presupoziția reprezentativității presei.