„Riscurile majore ale modificării granițelor statale”
Dacă ar fi să dăm crezare unor informații potrivit cărora scorul neobișnuit de mare, la alegerile parlamentare din Ungaria, al partidului politic de extremă dreaptă Alianța Tinerilor de Dreapta – Mișcarea pentru o Ungarie mai bună, pe scurt Jobbik (cu procent de 20,46%) a fost obținut, spun unii, și cu sprijinul obscur al Rusiei, ar trebui ca Ministerul Afacerilor Externe al României să încerce să folosească metodele diplomatice pentru a clarifica, la nivel diplomatic, pretențiile de autonomie teritorială ale minorității maghiare din Harghita și Covasna, exprimate direct de această formațiune politică, și pentru a clarifica dacă Guvernul Ungariei, țară membră UE, își însușește sau agreează această revendicare teritorială asupra Transilvaniei, promovată de Jobbik, condamnând Tratatul de la Trianon.
De ce trebuie conturată cu claritate această problemă printr-o poziție exprimată public de Guvernul de la Budapesta? Este lesne de înțeles, deoarece, pe fondul extinderii conflictelor de natură etnică din Ucraina, conflicte supravegheate direct de Moscova, pretențiile minorității maghiare din Transilvania se radicalizează tocmai pe fondul intensificării manifestărilor extremiste și revizioniste din estul Ucrainei.
Acest context politic trebuie să ne îngrijoreze tocmai pentru că nu s-a consemnat până acum o atitudine fermă a reprezentanților UE sau a țărilor membre UE.
De ce tace Uniunea Europeană pe acest subiect? Este greu de spus în momentul de față _,_ deoarece cred că își îndreaptă toată atenția către evenimentele tot mai periculoase din estul Ucrainei.
Este clar pentru toată Europa că situația din estul Ucrainei a devenit un risc major pentru stabilitatea din regiune, deci și pentru stabilitatea geopolitică a României, care se află la 300 km de zonele de conflict. Iar dacă Rusia continuă politica prin sistarea livrărilor de gaze către Europa, conflictul din zonă poate să se acutizeze înaintea identificării unor soluții diplomatice între UE și Rusia.
Probabil că lipsa de manifestare a Uniunii Europene, în contextul ucrainean, cu privire la pretențiile minorității maghiare se datorează și faptului că nici când NATO a bombardat Serbia, în cazul Kosovo, UE nu a luat atitudine. De aceea, Rusia acționează în contrapondere pe zonele cu populație rusofonă și, din aceleași motive, afirmă unele surse, sprijină, deocamdată discret, acțiunile extremiste ale Jobbik în Transilvania.
Poate chiar faptul că NATO și UE s-au apropiat prea mult de granițele Rusiei a determinat reacția dură a acesteia, dar și declarațiile belicoase ale președintelui Băsescu, ce vizau Federația Rusă, de genul: „Marea Neagră este lac rusesc...”, „Ați stat 35 de ani în țara mea și nimeni nu v-a întrebat de ce...” sau „România se alătură axei București–Londra– Washington...” și câte și mai câte!
Atitudinea lipsită de diplomație a Președintelui României față de Rusia a găsit un răspuns direct în problemele minorităților, inclusiv ale celei maghiare din Ardeal.
Reacția rușilor la pozițiile UE și NATO privind piețele de desfacere din estul Europei a fost susținută de o altă mare putere a lumii, nimeni alta decât China. Este clar că Beijingul înțelege reacția Rusiei, inclusiv din cauza modului duplicitar în care China este tratată de puterile occidentale. Este firesc ca liderii chinezi să nu fie de acord cu standardele duble utilizate de Washington și Bruxelles în relația cu China și cu
Rusia. Poziționarea Chinei în conflictul ucrainean trebuie să dea serios de gândit atât Uniunii Europene, cât și NATO.
Pentru că, iată, zilele trecute, și așa-zisul Parlament al așa-zisei Republici Transnistrene și-a exprimat, printr-o scrisoare către Duma de Stat a Rusiei, dorința includerii în Federația Rusă, deși Armata a XIV-a a Rusiei staționează din anul 1992 în „Republica Moldovenească Transnistreană”.
„Umbrela” NATO nu folosește României decât sub aspectul unor eventuale agresiuni militare venite din afara granițelor României; nu obligă alianța la rezolvarea unor probleme de ordin intern ce privesc minoritățile naționale care sunt sprijinite tot din exterior. De Rusia, în acest caz, pentru că de Ungaria nu se poate, deoarece este țară membră UE și, câtă vreme Uniunea Europeană tace privitor la minoritățile din Transilvania, ne putem aștepta la retrasarea granițelor în interiorul UE.
Am mai spus-o acum câțiva ani că, dacă proiectul „Statelor Unite ale Europei” eșuează în plan economic și jurisdicțional, am putea fi martorii modificării granițelor statale în interiorul UE, sub pretextul discriminării minorităților din anumite zone ale Europei.
Să dea bunul Dumnezeu să nu am dreptate, pentru că atunci riscul unor războaie civile, în anumite zone, devine maxim!
*
„Agresivitatea și amenințarea, instrumente de luptă politică”
Ceea ce am văzut cu toții pe un post de televiziune, ce se declară independent, în interviul acordat de președintele Traian Băsescu lui Rareș Bogdan, realizatorul emisiunii „Jocuri de putere”, la o oră de maximă audiență, era greu de crezut la începutul anilor ’90.
Nu puteam bănui atunci că lupta politică poate căpăta, într-un sistem pluripartid, caractere grotești sau comportamente extreme ale unor politicieni față de adversarii politici.
Am trăit cu toții, în acești ani ai tinerei noastre democrații, momente în care politicienii, folosindu-se de mijlocirea mediei, au redus lupta politică la un concurs abject al „aruncatului cu noroi” în adversarul politic, intrând cu cizmele în viața privată a acestuia, fără niciun fel de jenă, fără niciun fel de remușcare, întreținând astfel scandalul, dezbinarea, metodele suburbane de compromitere, dar și ura.
Așa-zisele dezvăluiri, prin unele mijloace de informare în masă, poartă tot mai frecvent aspecte ale răzbunării, ale delațiunii, ale promovării răului și necazurilor semenilor noștri, fie ei și politicieni, ale urii viscerale a unora pentru alții care au o altă părere decât a lor.
Vedem, cu trecerea timpului, că în politica românească se consumă foarte multă energie, uneori foarte mulți bani, dar numai în folosul oamenilor nu!
De ce s-a ajuns până aici este greu de analizat, dar atacul la persoană, sprijinit de întocmirea de dosare penale la comandă politică, nu poate să aducă în societatea românească liniște, echilibru sau stabilitate.
Să recurgi la amenințare sau șantaj, de la nivelul funcției prezidențiale, întrece puterea închipuirii, într-o țară membră a Uniunii Europene.
Va fi greu de explicat, dar și mai greu de înțeles gestul președintelui Băsescu de a amenința familia senatorului Gabriela Vrânceanu-Firea, în direct, pe un post de televiziune, la o oră de maximă audiență, chiar dacă afișarea
unui moment de furie ar putea fi catalogată ca o scăpare omenească.
Faptul că doamna senator face parte din Comisia de anchetă parlamentară privind terenurile din comuna Nana, județul Călărași, și pentru că a fost mai vocală în această speță nu justifică nicidecum manifestarea necontrolată a președintelui la postul TV.
Aspectul moral al acestui incident nu poate fi rezolvat doar prin plângerea penală depusă de doamna senator la Parchetul General, pentru că rana sufletească rămâne și se vindecă foarte greu, tocmai pentru că, din câte cunosc, acest incident este fără precedent în politica românească.
Prestația lamentabilă a moderatorului, care se dorea a fi președinte director general interimar al TVR, nu a putut să stopeze afirmațiile și amenințările președintelui. Dimpotrivă, prin natura întrebărilor și în contextul tensionat al interviului, moderatorul emisiunii a alimentat amenințările reproduse de președinte.
Este profund regretabilă o astfel de atitudine generatoare de dezbinare, de nesiguranță, chiar în momentul în care, la 300 km de granițele României, zgomotul înfricoșător al tancurilor rusești ar trebui să ne preocupe cu precădere.
În momentele de grea cumpănă, poporul român a fost unit în apărarea gliei strămoșești, a credinței noastre creștine, a valorilor spirituale, a obiceiurilor și datinilor, care ne-au păstrat dimensiunile și identitatea națională, în noul context european.
Iată de ce întrebarea „de ce confruntarea politică capătă aspecte tot mai brutale, tot mai dure, tot mai puțin motivate, tot mai frecvente?!” generează o altă întrebare, este adevărat, cu oarecare risc retoric: „...Doamne, de ce nu mai putem să ne îngăduim unii pe alții, de ce nu mai putem fi solidari, de ce nu mai putem fi uniți și toleranți, de ce acceptăm impasibili pierderea virtuților creștine!?”
Răspunsul încerc să-l dau eu, tocmai pentru a elimina riscul retoric: din prea puțină credință în Dumnezeu...
*
## „Suferința unei națiuni”
Ca simplu participant la Revoluția română din decembrie 1989, de pe urma căreia nu am vrut „să mă chivernisesc cu ceva”, adică certificat, spațiu sau teren și scutiri de impozite, actualele frământări ale societății românești, de la cele economice și sociale la cele de ordin politic, mă îndreptățesc la îngrijorare, la sentimentul inutilității ca membru al societății, dar mă obligă să remarc, cu mare tristețe în suflet, că națiunea noastră a atins maximumul unei suferințe mute!
În plan social, ne confruntăm cu foarte multe probleme ce definesc clivajul societății românești, ca rezultat al sistemului concurențial defectuos, care pe zi ce trece și de la o oră la alta polarizează extrem de periculos societatea românească. Șomajul, adică lipsa locurilor de muncă, a devenit o stare de fapt, o stranie normalitate și, în final, o cangrenă socială care duce inevitabil la distrugerea unor familii, la sărăcie lucie, la creșterea infracționalității, la dezbinare socială mai acută ca niciodată. Românii au început exodul, ca măsură extremă a nevoii de a-și putea întreține familia și a-și trimite copiii la școală. Nu există ceva mai crunt decât să-ți părăsești meleagurile natale, silit de nevoile imediate ale zilei de mâine, care pentru foarte mulți a devenit un adevărat chin, o adevărată suferință.
Încercările repetate ale tuturor guvernelor de a rezolva problema prin măsuri sociale, de la Programul „laptele și cornul” până la consolidarea sistemului de pensii prin
majorări succesive, nu au fost de natură să aline suferința adâncă, rănile adânci ale societății românești.
Mai mult decât atât, pe fondul acestei situații grele, generate și de datoria României de aproximativ 20 miliarde de euro, acumulată de Guvernul Boc, asistăm la asaltul unor secte religioase asupra bisericii creștine, care, profitând de sărăcirea populației, au trecut efectiv la prozelitism, cumpărând conștiințe și șubrezind temelia credinței noastre strămoșești, ceea ce, evident, produce o mare suferință sufletească.
În plan economic, actualul Guvern încearcă să umple găurile lăsate de guvernarea PDL (cea mai dezastruoasă guvernare după revoluție în plan economic și social), încearcă să crească nivelul de absorbție a fondurilor europene (cu succes, credem), atât de necesare continuării lucrărilor de investiții, încearcă să tămăduiască suferința unei economii rămase fără principalele mijloace de producție, ca urmare a trecerii la fier vechi a ceea ce mai rămăsese în picioare. Am fost cu toții martorii unui mare regres al economiei românești, pusă într-o situație inegală concurențial cu marile economii europene, cu un dezavantaj extraordinar în ceea ce privește infrastructura specifică unei economii moderne, pentru că se vede cu ochiul liber că „nici placheuri nu mai producem”.
În schimb, am reușit să devenim o piață mare de desfacere a produselor altor națiuni, am reușit să netezim calea marilor companii străine prin defrișarea spațiului economic național și să îngropăm companiile românești (deci și capitalul autohton), și așa cu șanse foarte mici într-un mediu economic concurențial rapace. Deci și economia românească este într-o mare suferință! Să nu se creadă aici că am nostalgii ale trecutului, dar de 25 de ani încercăm să ne ridicăm în economia europeană, dar constatăm că, invariabil, de la an la an, ne propunem numai să rezistăm. Până când, rămâne de văzut. Așteptatul reviriment economic este oarecum motivat de premiile obținute de cercetătorii români la concursurile internaționale de inventică.
Dar cel mai îngrijorător aspect al societății românești este evident cel legat de politică, serios influențată de excesele unui sistem judiciar, sistem care, oricât s-ar dori, nu reușește întotdeauna separarea și neamestecul în viața politică a țării. Primim din ce în ce mai multe indicații de la Bruxelles cum să facem una, cum să rezolvăm alta, cum să ne pedepsim conaționalii! Avem destui parlamentari la Parlamentul European care au grijă permanent „să pârască”, să țipe în gura mare că statul de drept este călcat în picioare etc. Sunt destui care preferă să obțină ceva avantaje sau un spor de imagine îndeplinind cel mai murdar rol în politică: acela al cozilor de topor.
Este cel puțin curios faptul că, exact în perioada de precampanie pentru alegerile din 25 mai 2014, suntem martorii unor adevărate spectacole de arestare preventivă a unor membri marcanți ai PSD și PNL, care au dosare deschise din anii 2010 sau 2011. De ce nu au fost soluționate până acum, nu se știe încă, dar graba cu care aceste 25–30 de cazuri care au captat atenția DNA, DIICOT sau ANI și au fost instrumentate arată clar că justiția influențează politicul, și nu invers. Acest fapt a devenit mai evident ca niciodată. În același timp, toate cele aproape 400 de sesizări ale Guvernului Ponta către DNA sau DIICOT, ce vizează abuzurile unor membri ai Guvernului Boc, au rămas în așteptare. Unii comentatori politici au numit-o poliție politică. Nu știu dacă așa este, dar e clar pentru mulți că și aici
națiunea română este într-o mare suferință și dezbinare fără precedent care vulnerabilizează stabilitatea socială, economică și politică a țării.
Această perpetuă suferință nu poate fi alinată decât prin solidaritate socială, prin înțelegerea faptului că suntem într-un mare pericol: acela ca dintr-o națiune unită, stabilă și în ascensiune europeană să devenim un popor dezbinat, în scădere demografică, șubrezit economic, deci lipsit de putere, creând astfel condiții pentru a produce dezbinarea teritorială pe care unii abia o așteaptă.
Acest discurs nu este încă acoperit de analiza de discurs (acoperire curentă: 2020 →). Vezi metodologia.