Culiță Tărâță

România este astăzi mai aproape ca oricând de statutul ei politic, economic și social de dinainte de decembrie 1989. Avem iarăși un partid prezent în toate celulele vieții, în toate scandalurile, un partid care se vrea omniprezent, deși s-a dovedit prototipul neputinței totale iarăși, țara este condusă de un partid fără doctrină, fără program, dar mai ales fără cadre cu o viziune ideologică bine cristalizată.

Întocmai ca în urmă cu 20 de ani, avem un partid grav atins de maladia totalitarismului, condus cu autoritate de un adept declarat al dictaturii. Dacă în vremea regimului comunist înduram frigul și foamea, dacă în acele timpuri de tristă amintire oamenii ședeau cu lacătele la gură și cu securitatea la ușă, lucrurile nu par a se fi schimbat fundamental. Ba, dimpotrivă, în unele privințe zodia totalitarismului pare să reînvie. Ne pândește iarăși pericolul ca mâine-poimâine geniul totalitarismului să fie reconfirmat pentru încă cinci ani la Cotroceni. De ani buni, liderii partidului portocaliu se comportă ca cei mai autentici exponenți ai dictaturii, reamintindu-ne de figurile încrâncenate ale activiștilor din eșaloanele superioare ale PCR.

O singură mare deosebire există între dictatura dinainte de 1989 și cea de astăzi. Cu mai bine de 20 de ani în urmă se muncea mult și se câștiga puțin. Acum, zeci de mii de indivizi muncesc foarte puțin, ca să nu spunem deloc, și câștigă mai mult decât milioanele de truditori din industrie, agricultură, transporturi și construcții, printr-o tehnologie condamnabilă, dar extrem de eficientă – corupția.

Dacă sub dictatura comunistă se construia la tot pasul, astăzi se demolează pretutindeni. A dispărut industria, flota, transporturile feroviare abia mai supraviețuiesc, a fost ruinată agricultura, învățământul s-a degradat fantastic și a căpătat un caracter anarhic, iar sănătatea este în colaps. Știm bine că la sfârșitul anului 1989 România era curată ca lacrima în privința datoriei externe. Astăzi, acest flagel ne apasă pe piept ca o piatră de moară. Niciodată în istoria sa modernă România n-a fost atât de îndatorată ca astăzi, periclitând și viața generațiilor viitoare.

Din păcate, pe lângă toate acestea suntem hărăziți să suportăm și rigorile unei crize economice mondiale fără precedent, de care încercăm să scăpăm cu politicieni diletanți și cu mijloacele cele mai bizare. Toate țările afectate de criza mondială au atras în guverne pe cei mai redutabili economiști și finanțiști, pe cei mai experimentați manageri. Numai la noi premierul este profesor de drept constituțional, iar principalii piloni pe care se sprijină Executivul pentru limitarea și îndepărtarea efectelor crizei, ministrul economiei și cel al finanțelor, sunt doi ingineri.

Nu este deci întâmplător că România nu are un program anticriză, realist și eficient, țara noastră așteptând senină ieșirea din criză a statelor dezvoltate, în speranța că la scurt timp va păși, în pofida inerției, pe urmele acelor întreprinzători. Este însă greu de crezut că noi vom ieși prea curând din acest marasm, în condițiile în care Președintele